Uneori am senzația că, într-un fel mă întorc din când în când la anii copilăriei și la lucrurile pe care le-am pierdut pentru că atunci n-am știut, sau nu mi s-au oferit condițiile pentru a afla cum să ajung la ele.

Cu o mamă farmacistă și un tată medic, drumul meu în viață fusese precizat din fragedă pruncie. Aproape tot ce se vorbea acasă, la masă, sau în sufragerie era medicină, medicamente și orice avea legătură directă sau indirectă cu profesia părinților mei. Știu, exagerez, dar nu prea mult.

Așa se face că doar acum, în a noua decadă a vieții, mă trezesc uneori gândindu-mă cum ar fi arătat viața mea dacă, de exemplu, aș fi devenit avocat, economist, sau… lingvist.

De ce lingvist, și de ce tocmai acum? Pentru că deunăzi am asistat la o conferință pe Zoom, prezentată de un ilustru expert în de-ale Orientului Mijlociu (sau Apropiat, depinde cum îl simți tu pe pielea ta), bineînțeles în ebraică, și la un moment dat mi-am dat seama că el folosea adesea două cuvinte :שלום (șalom – pace) și לשלם (le’șalem – a plăti), în aceeași frază.

Câteva ore mai târziu mi-am adus aminte de acest fapt, că cele două cuvinte au aceeași rădăcină, aceleași trei litere de bază. Iar pentru cine nu știe, în ebraică familiile de cuvinte sunt de cele mai multe ori combinații de trei litere. De aceea, cel puțin așa se pare, e relativ ușor să înveți ebraica, pentru că de cele mai multe ori combinând trei litere poți ajunge singur la unele cuvinte pe care nu le cunoșteai.

Deci pace și plată, sau a plăti… Să fie o simplă coincidență? Iată întrebarea pe care mi-am pus-o și la care nu cred că am un răspuns clar.

Interesant, și în alte limbi cele două cuvinte încep cu aceeași literă: peace-pay, paix-payer, paz-pagar (nu, nu și în rusește, poate pentru că la ruși uneori chiar dacă plătești, tot nu ai pace!!!)

Pacea se cere plătită?!

Uneori da! De exemplu, plata pe care unii proprietari de magazine sau fabrici o fac pentru a nu fi furați sau chiar demolați, așa-numita ”protection”. Sau răpirile unor indivizi bogați, pentru eliberarea cărora se cere răscumpărare.

Vechile provincii românești trebuiau să plătească bir turcilor pentru a fi lăsate în pace, și de fapt în toată lumea pe vremuri (sau chiar și în zilele noastre) vasalii erau obligați să plătească suzeranilor un tribut, suzeranitatea fiind un tip de relații în care un stat, de obicei mic și slab, își plătea autonomia internă sub diverse forme, pecuniare, contractuale etc.

Uneori pacea aduce după ea necesitatea de a investi, de a plăti, cu scopul de a împiedica reîntoarcerea la o situație beligerantă.

Iată, de exemplu, vestitul plan Marshall, oficial recunoscut sub numele de Programul de Refacere Europeană (PRE), o inițiativă americană din anul 1948, la mai puțin de trei ani de la terminarea celui de al Doilea Război Mondial, care prevedea un imens ajutor economic oferit de Statele Unite Europei de Vest, 12 miliarde de dolari (echivalent cu 130 miliarde în zilele noastre). Grație acestui ajutor, Europa de Vest și-a reconstruit economia, și-a modernizat industria distrusă de război, a asigurat populației un înalt grad de prosperitate, și în felul acesta a împiedicat renașterea revanșismului (și a unui nou război), un pericol care cu ușurință putea deveni realitate.

Israelul plătește, direct sau indirect, pentru a menține o stare de ”pace” cu anumiți vecini, care altminteri ar provoca victime mult mai serioase. De exemplu, plătim Iordaniei prin aprovizionare cu apă, și asta de când am încheiat un tratat de pace cu acest stat, acum vreo 25 ani.

Uneori, însă, situația devine de-a dreptul ilariantă, cum altfel trebuie înțeles ”acordul” tacit cu Fâșia Gaza, care primește în fiecare lună câteva zeci de milioane de dolari din Qatar, cu permisiunea Israelului. Această plată asigură ”pacea”, de fapt liniștea (relativă) la granița cu această entitate palestiniană vrăjmașă. De altfel această așa-zisă liniște e tulburată de fiecare dată când stăpânii din Gaza hotărăsc că e cazul să reamintească vecinilor evrei de existența lor, așa că din când în când sunt lansate rachete (ultima oară, săptămâna trecută) spre partea de sud a Israelului, fără însă ca plata pe care o primește Gaza pentru a menține o situație de pace să fie oprită. Ceea ce înseamnă că uneori pacea și plata nu prea merg împreună…

Exemplele pot continua fără de sfârșit.

Dintotdeauna lumea a fost, este și probabil că va rămâne în continuare departe de a fi ideală. Am fost învățați de mici că cel puternic este cel care stabilește condițiile, și că uneori trebuie să plătești pentru a fi lăsat în pace.

Dar mai există încă un aspect legat de familia de cuvinte despre care scriam la început. Din aceleași litere, ש,ל,מ se mai poate construi un cuvânt cu înțeles interesant: להשלים (le’hașlim), adică a te împăca cu existența a ceva ce nu-ți face plăcere în mod deosebit, sau în traducere liberă: a găsi un compromis, sau a te mulțumi cu o situație de mijloc.

Eu văd o legătură foarte strânsă între noțiunea de pace și cea de compromis.

Cu excepția cazurilor în care o situație de pace se creează în urma unui conflict armat, în care există un învingător și un învins, o pace durabilă presupune acceptarea unui compromis de ambele părți. Nu există adevăruri absolute și nici dreptate absolută, iar pentru cei interesați (și ar fi bine ca ei să fie foarte mulți) de o pace durabilă, găsirea unui compromis pare a fi de cele mai multe ori singura cale de a ajunge la o situație de liniște, de acceptare a celuilalt.

Știu, toate cele de mai sus reprezintă cu succes o filozofie de doi bani. Dar iată ceva care nu costă, dar care uneori chiar nu te lasă în pace, și anume cugetarea.

Din păcate (sau nu?!) cu vârsta ai din ce în ce mai mult timp să cugeți, iar acest proces de gândire lentă (pentru că ce e cugetarea dacă nu o funcție mintală care se petrece cu o viteză de melc?) îți oferă de multe ori ocazia să răspunzi la niște întrebări pe care nu ți le puseseși când erai mai tânăr. Doar că nu o dată ajungi într-un impas, un punct mort, ceea ce americanii numesc ”dead end”, adică întrebarea rămâne nerezolvată.

Iată de ce uneori regret că nu am devenit lingvist, altfel poate aș fi reușit să ofer cititorului o explicație mai inteligentă a eventualei legături dintre ”pace” și ”a plăti”. Iar noțiunea de compromis legată de cea de pace cere neapărat contribuția unui specialist în materie.

Oare această nedumerire va fi o mănușă aruncată spre cei sau cele care se simt mai îndreptățiți să găsească răspunsul? Vom trăi și vom vedea.

Gabriel Ben Meron