Cu toate problemele legate de pandemie, în ultima vreme lumea se ocupă mai puțin de alte subiecte – ceea ce nu înseamnă că acestea și-ar fi pierdut din importanță.  Rezistența la antibiotice este un asemenea subiect: eficacitatea antibioticelor scade treptat și într-o bună zi omenirea s-ar putea găsi într-o situație mult mai periculoasă ca cea creată de pandemia de COVID 19.  Problema este că rezistența microbilor evoluează într-un ritm mult mai rapid decât apariția de antibiotice noi pe piață.  Există totuși unele încercări de a produce antibiotice noi și despre una dintre ele aș vrea să vorbesc în acest articol.  Este vorba de un proiect de cercetare de la Universitatea din Nottingham (Anglia), bazat pe o colaborare mai puțin obișnuită, între dr. Christina Lee din secția de engleză medievală cu un colectiv din secția de biologie moleculară.

Proiectul a fost denumit AncientBiotics, pentru că pornea de la întrebarea ce făceau oamenii înaintea descoperirii antibioticelor.  Erau oare absolut neputincioși în fața infecțiilor?  Sau poate că totuși…?  Răspunsul trebuie căutat în cărțile vechi de medicină. 

De fapt căutarea de medicamente noi în cărți vechi nu este surprinzătoare.  Premiul Nobel pentru Medicină în 2005 a fost decernat pentru descoperirea unui tratament eficace împotriva malariei, pe bază de peliniță (Artemisium) – care era folosită în tratamentul malariei în medicina chineză tradițională.

Dr. Christina Lee, expertă în engleza veche, se ocupa cu studiul medicinii medievale și cunoștea bine cartea numită Bald’s Leechbook. (Leech în engleza veche însemna medic).  Volumul, care datează din epoca anglo-saxonă, în jurul anului 900, conține o listă de leacuri folosite în bolile cele mai diverse, de la mușcături de șarpe sau dureri de cap și până la „oameni posedați de duhuri rele”.

Din această carte, cercetătorii au ales un leac folosit în infecții ale pleoapelor (urcior).  El părea promițător, pentru că ingredientele, fiecare în parte, au într-adevăr oarecare proprietăți antibacteriene.  Mai mult, autorul cărții părea să fi fost foarte convins de eficiența lui. În original, rețeta ar suna cam așa: https://youtu.be/7tpMKkIUubM?t=1777

Iar în traducere:

Leac de ochi, pentru urcior:  Ia cropleek(?) și usturoi în cantități egale, pisează-le bine și adaugă un amestec de vin și fiere de vită în cantități egale.  Pune totul într-un vas de aramă și lasă-l să stea nouă zile.  Apoi strecoară lichidul printr-o pânză, până se limpezește și păstrează-l într-un corn.  Seara aplică-l cu o pană pe ochiul bolnav.  Acesta e cel mai bun leac.

Ei au încercat să recreeze leacul după instrucțiunile din carte, ceea ce nu era simplu. Termenul cropleek este ambiguu, putând însemna ceapă sau praz, dar și arpagic, șalotă sau poate chiar o plantă sălbatică înrudită cu acestea.  Au fost încercate două variante: una cu usturoi și praz, una cu usturoi și ceapă și amândouă au dat rezultate bune.  Toate ingredientele au fost crescute organic și pe cât posibil s-au folosit soiuri vechi.

Activitatea antibacteriană a leacului a fost testată cu ajutorul unor culturi de Staphyloccus aureus, (microbul care produce infecția numită urcior), inclusiv pe mutantul rezistent la majoritatea antibioticelor (MRSA).  Leacul a distrus practic toți microbii.  Dar infecțiile cele mai greu de tratat sunt cele în care microbii se află sub formă de biofilm, incorporați într-un material vâscos pe care îl secretă și care îi apără de acțiunea sistemului imunitar și de cea a antibioticelor.  Nu odată răni infectate cu MRSA sub formă de biofilm rezistă oricărui tratament, fac gangrenă și necesită amputații.  Și iată că leacul vechi de peste 1000 de ani a reușit să distrugă chiar și cea mai mare parte a microbilor sub formă de biofilm!

Cercetătorii înșiși nu prea știau să explice succesul leacului.  Poate că acțiunea antibacteriană a tuturor ingredientelor se sumează.  Sau poate în timpul celor nouă zile are loc o reacție chimică (catalizată de arama din pereții vasului?) și se formează o substanță nouă, cu efect antibiotic pronunțat.  În orice caz dacă rețeta nu e urmată întocmai, dacă proporțiile se schimbă, sau dacă lipsește un ingredient, leacul nu mai are niciun efect.

Rezultatele, publicate în 2015, erau foarte promițătoare. https://mbio.asm.org/content/mbio/6/4/e01129-15.full.pdf   Și totuși articolul a fost primit cu destul de mult scepticism.  Existau îndoieli serioase că rețeta ar putea fi preparată la scară industrială, pornind de la ingrediente moderne.  De aceea finanțarea a fost oprită și proiectul a fost întrerupt.  El a fost reluat abia în 2020.  Cercetătorii încearcă să stabilească compoziția chimică a produsului, să demonstreze că nu este toxic și speră să treacă în curând de la animale de laborator la primele teste pe oameni.

***

De fapt am mai scris cu vreo doi ani în urmă despre un antibiotic nou, dezvoltat în Israel și bazat pe o substanță aflată în sistemul imunitar al unor insecte.  Oare ce mai e nou în acest domeniu?  https://baabel.ro/2018/01/noutati-domeniul-antibioticelor/  Am intrat pe site-ul firmei Omnix Medical, cea care se ocupă de acest subiect, și iată ce am aflat:

Noul antibiotic, numit deocamdată OMN-6, s-a dovedit netoxic pentru om și bine tolerat.  Problemele de stabilitate chimică au fost rezolvate.  Iar acțiunea împotriva microbilor gram negativi rezistenți la alte antibiotice este de-a dreptul miraculoasă.  Substanța a primit statut preferențial în cadrul FDA (agenția americană pentru reglementarea alimentației și medicamentelor) pentru pneumonii ale pacienților ventilați artificial, pentru septicemii și pentru infecții urinare cu microbi rezistenți la toate antibioticele cunoscute.  Se preconizează că testele pe oameni vor începe în anul 2021.

Aceeași firmă Omnix Medical încearcă să lărgească gama de antibiotice bazate pe substanțe din sistemul imunitar al insectelor.  În dezvoltare se află încă două antibiotice, numite OMN-XGP și OMN-XF, împotriva microbilor gram pozitivi și respectiv împotriva fungilor.

Singurul dezavantaj este că toate aceste substanțe sunt proteine și ca atare vor putea fi folosite numai sub formă de injecții, pentru că proteinele se descompun în timpul digestiei și efectul se pierde – dar în comparație cu potențialul de a salva vieți omenești, acest amănunt este lipsit de importanță. 

Hava Oren