Pe internet am descoperit un fapt ciudat: în Brazilia se folosește ca nume de botez… Adonai.  Am găsit un arbitru de fotbal, un frizer, un informatician, precum și un atelier de artizanat, un hotel, o școală…

Adonai?!  Sună ebraic, dar de aproape cincizeci de ani de când stau în Israel nu am auzit așa un nume.  Ba da, am auzit!  În rugăciunea Șma Israel, Adonai Eloheinu, Adonai ehad.  (Ascultă, Israele, Adonai, Dumnezeul nostru, Adonai este unic.)  Cuvintele aparțin celei mai fundamentale rugăciuni a iudaismului, comparabilă poate cu „Tatăl nostru”.  Nu e de mirare că niciun părinte nu a îndrăznit să-și numească astfel odrasla.  V-ați putea închipui situația: „Adonai, ți-ai făcut lecțiile?”  „Adonai, astâmpără-te!”  E absurd!

Site-urile onomastice de pe internet cunosc numele, dar nu dau niciun fel de explicații, spun doar că e un nume foarte rar. 

Am întrebat o cunoștință, originară din Brazilia.  Răspunsul ei: numele apare uneori, mai ales în zone îndepărtate și izolate.  De unde să fi cunoscut creștinii de acolo un nume atât de insolit?  Răspunsul a venit parcă de la sine: conversos!  Poate că numele exista de multe generații în unele familii?  E timpul să mă documentez.

În Evul Mediu timpuriu, când Peninsula Iberică se afla sub stăpânire musulmană, evreii au ocupat un loc de seamă în societate, printre ei au fost mulți învățați, poeți, se vorbește de o „vârstă de aur” a culturii evreiești.  Dar odată cu Reconquista spaniolă, tot mai multe teritorii au fost ocupate de creștini și pentru evrei aceasta a însemnat o înrăutățire vădită a statutului lor: discriminare, dușmănie, pogromuri.  Acestea au culminat în 1492, când evreii din Spania au fost puși în fața unei alegeri: ori se convertesc la creștinism, ori părăsesc țara.  Din cei 300.000 de evrei care au plecat, cam jumătate s-au refugiat în Portugalia, restul s-au răspândit în țările din jurul Mediteranei.  Ei sunt strămoșii evreilor sefarzi din zilele noastre. 

Un număr substanțial de evrei au rămas însă în Peninsula Iberică.  Cei mai mulți s-au convertit numai de formă, continuând să practice iudaismul în taină.  Ei sunt cunoscuți ca nuevos christianos (creștini noi), conversos (convertiți), marranos (porci), sau în ebraică anusim (cei convertiți cu forța).  Sperau că, deveniți creștini, prigoana să înceteze și ei să fie acceptați. 

În perspectiva istorică s-a dovedit că alegerea cea mai bună au făcut-o cei care au părăsit Peninsula Iberică.  Mai ales Imperiul Otoman i-a primit bine, pentru că aduceau cu ei cunoștințe și aptitudini care au ajutat la dezvoltarea economică.  Cei plecați în Portugalia nu au câștigat nimic; în următorii cinci ani toți au fost convertiți cu forța.  Iar convertiții, fie ei în Spania sau în Portugalia, chiar și după generații au rămas marginalizați, discriminați și li s-a interzis să părăsească țara.  (Comuniștii nu au adus nimic nou!)  Mai rău, la cea mai mică bănuială intrau pe mâna Inchiziției, de unde puțini mai scăpau.  Deci nu le rămânea decât să sufere în tăcere, sau să fugă, folosind tot felul de subterfugii și acte false.

Multă vreme credeam că Inchiziția îi persecuta pe evrei.  Fals!  Inchiziția îi persecuta pe eretici, pe catolicii care deviau de la dogmele bisericii, numai că mulți dintre ei erau învinuiți că practică în taină iudaismul.  Activitatea Inchiziției a continuat până în 1821. 

Unii dintre „noii creștini” care au reușit să fugă, i-au urmat pe înaintașii lor stabiliți în țările din jurul Mediteranei și s-au întors în sânul comunităților evreiești.  Alții au plecat în Olanda protestantă, unde erau la adăpost de Inchiziție.  Astfel în anii 1600 – 1800 la Amsterdam exista cea mai mare comunitate evreiască din Europa occidentală.  Cine a văzut clădirea monumentală a Sinagogii Portugheze din Amsterdam își poate face o imagine despre mărimea și puterea economică a comunității.

(Figura cea mai interesantă printre evreii convertiți cu forța care au părăsit Portugalia a fost Dona Gracia Nasi.  Biografia ei ar merita un articol de sine stătător.  Se va găsi oare printre baabelieni cineva care să accepte provocarea?)

În sfârșit o a treia opțiune era să plece în colonii.

Primii evrei au ajuns în Lumea Nouă în 1502.  Cele mai atractive erau coloniile olandeze, unde evreii se bucurau de drepturi depline și de oportunități economice însemnate.  Prima comunitate mai mare a fost înființată prin anii 1630 la Recife, azi în Brazilia, dar pe atunci sub stăpânire olandeză.  Ea număra cca. 1500 de suflete, (veniți din Olanda, dar la origine din Spania și Portugalia) și avea sinagogă, rabin și cantor.  Din păcate sinagoga originală nu mai există, dar ea a fost reconstruită, devenind obiectiv turistic. 

După ce fosta colonie olandeză a ajuns în stăpânirea Portugaliei, o parte din evrei au fugit la New Amsterdam (mai târziu New York), în coloniile olandeze din Insulele Antile, sau în Surinam – despre ei am mai povestit:  https://baabel.ro/2018/10/evreii-din-surinam-o-comunitate-in-toate-culorile-curcubeului/

Alții au rămas, au continuat să trăiască doar pe ascuns ca evrei, de teama Inchiziției retrăgându-se în zonele cele mai izolate și mai inaccesibile.

În esență lucrurile s-au petrecut la fel și în America de Nord, doar că de aici am mai multe informații.  În sec. al XVI-lea Imperiul Spaniol cuprindea două viceregate: Noua Spanie (în America Centrală și de Nord) și Peru (în America de Sud).

Teoretic în colonii se puteau stabili doar acei cetățeni spanioli / portughezi care își puteau dovedi limpieza de sangre (puritatea sângelui – se vede că nici naziștii nu au adus nimic nou!).  Dovada se făcea în fața unui consiliu.  Cetățeanul în cauză trebuia să jure că nu are strămoși evrei sau mauri și să declare numele și locul nașterii părinților și al bunicilor.  Un delegat al consiliului mergea la fața locului să verifice informațiile, apoi cazul era tranșat prin vot. 

Una din provinciile Mexicului, statul Nuevo Leon, era cunoscut ca mai puțin vigilent.  Conquistadorul Luis de Carvajal y de la Cueva, numit guvernator al provinciei de către însuși regele Spaniei, Filip al II-lea, era urmașul unor evrei convertiți. 

Provincia a atras un mare număr de anusim.  Dar ei nu lipseau nici în alte părți.  După spusele nepotului său, Luis de Carvajal jr., „dacă n-ar fi fost Inchiziția, creștinii din Lumea Nouă puteau fi numărați pe degete”.  Poate exagera, dar în mijlocul sec. al XVI-lea, în Mexico City erau mai mulți evrei decât creștini și „portughez” devenise sinonim cu evreu (scrie Schulamith C. Halevy în articolul Anusim in North America: The Ingathering https://www.cs.tau.ac.il/~nachum/sch/sch/PAPERS/Tradition.txt)

Numai că lucrurile nu au rămas așa.  În 1571 Inchiziția a început să activeze și în Mexic.  Luis de Carvajal și familia lui au ajuns în ghearele ei – și din păcate nu au fost singurii.  Unii, care nu voiau să renunțe la religia lor, au fugit spre nord, stabilindu-se în New Mexico.  Asta nu înseamnă că nu au rămas comunități ascunse chiar în capitală.  În 1642 la Mexico City s-a descoperit o sinagogă secretă.  Conducătorul comunității, Tomás Treviño de Sobremonte, a fost ars pe rug.  El și familia lui respectau în taină toate legile și tradițiile evreiești.

Interesant că păstrarea tradițiilor evreiești în comunitățile izolate a fost preluată de femei.  Ele au transmis ritualuri și rugăciuni, au condus servicii religioase, nunți, înmormântări…  Membrii comunității se sfătuiau cu ele în probleme importante.  Erau și moașe și vraci – unele au fost arse pe rug ca „vrăjitoare” sau ca „rabini”.  Erau numite sacerdotisa (forma de feminin de la sacerdote = preot).  După câte știu, este singurul caz din istorie unde femeile au condus comunităţi şi au păstrat continuarea iudaismului.

Această stare de lucruri s-a menținut în New Mexico până în 1848, când teritoriul a fost anexat de Statele Unite.  Clerul local, care aparținea comunității de anusim și îi cunoștea „ciudățeniile” a fost înlocuit cu preoți catolici de la New Orleans, care erau mai puțin înțelegători.  Situația economică a comunității s-a deteriorat și ea.  Oamenii au fost nevoiți iasă din izolarea lor de peste două secole și să caute de lucru prin alte părți, familiile s-au fragmentat, nepoții nu mai vorbeau aceeași limbă ca bunicii lor, așa încât transmiterea tradițiilor din generație în generație a devenit tot mai dificilă, până când ea s-a întrerupt și din fostele tradiții nu au rămas decât amintiri din ce în ce mai vagi.  

În zilele noastre există încă sate formate în majoritate din anusim în provincia mexicană Nuevo Leon, la Santa Fe (New Mexico) și pe lângă Rio Grande.  Ei pot fi recunoscuți după numele de familie tipice evreiești sefarde: Duran, Lopez, Amado, Rael (de la Israel).  Iar printre numele de botez apar adesea nume biblice, precum Esther, Jaccobo, Israel și Adonai (citat din același articol).

Quod erat demonstrandum.

Hava Oren