O singură dată am vândut pepeni pe marginea drumului, mai mult din întâmplare. Ne întorceam de la grădină cu roaba plină de pepeni verzi și galbeni și ne-am oprit să ne odihnim, vărul meu și cu mine, toropiți de căldură și obosiți. Mătușă-mea ne-a lăsat în grijă roaba și a intrat la o vecină care locuia la șosea. N-am apucat să ne dezmeticim, și lângă noi a oprit o Dacie roșie cu numere de Galați. Un domn și o doamnă, eleganți și mirosind puternic a parfum, au coborât din mașină și ne-au întrebat cât costă pepenii. Ne-am uitat unul la altul și am decis cu vărul meu pe loc că e momentul să profităm și să vindem cât putem.

Doamna era coafată proaspăt, cu bucle ample date cu fixativ, iar domnul avea cămașă albă, prefect călcată, și un inel mare de aur pe mâna dreaptă. Ne-au vorbit frumos, au cumpărat trei pepeni și au pornit mai departe cu Dacia lor strălucitoare. Dacă-am mai fi rămas pe marginea drumului, sigur am mai fi vândut pepeni, pentru că treceau destul de multe mașini pe acolo, în drum spre bacul care trecea din Dobrogea la Galați. Dar s-a încheiat aici experiența mea de vânzător ambulant.

Am dus restul de pepeni acasă, i-am depozitat în cămară și am așteptăt să se răcească măcar un pic, ca să-i putem mânca.

În verile petrecute la țară devenisem destul de pricepută: știam să aleg cu precizie un pepene copt și să-l deosebesc de unul care mai trebuia să așteptă ca să devină bun de mâncat. În primul rând, nu trebuia să intre deloc unghia în coajă, codița trebuia să fie uscată și nu verde, iar atunci când îi trăgeai un bobârnac, trebuia să sune a gol. Îmi plăcea să-i aleg, le mângâiam coaja netedă, pepenii rotunzi, verde închis, sau pe cei lunguieți cu dungi verde mai deschis, cărora le spuneam cadâne. Erau cei mai dulci, cu miez de un roz pal și cu destul de puțini sâmburi.

Și apoi libertatea deplină pe care o aveam atunci când mâncam pepeni la țară în curte! Puteam scuipa sâmburii oriunde, zeama ne curgea în voie până la coate, dar și pe masă și pe jos și nimeni nu ne certa. Aveam doar două obligații. Trebuia să curățăm locul după ce terminam de mâncat – asta se rezolva ușor, cu găleți de apă aruncate peste tot. A doua obligație era să ne spălăm bine de tot pe față și pe mâini, sub amenințarea că altfel o să căpătăm bube dulci. Sincer, nu m-a speriat niciodată prea tare perspectiva, pentru că ceva dulce nu avea cum să fie prea rău, dar mă spălam conștiincioasă cu apă rece scoasă din fântână.

Întoarsă la oraș la sfârșit de vacanță, îmi pierea orice poftă să mai mănânc pepeni. Trebuia să folosesc farfurie, cuțit și un platou, să am grijă să nu curgă zeama pe masă sau pe jos, să tai cu cuțitul bucăți mici pe care să le bag cu grijă în gură, să nu scap semințe pe jos. Nici urmă de libertatea cu care la țară ceream felii tăiate subțire, pe care le puteam mânca direct cu gura, scuipând sâmburii la găinile care abia așteptau să îi ciugulească.

De multe ori când îi culegeam de pe câmp, setea ne era atât de mare, încât alegeam unul care ni se părea mare și copt, îl crăpam cu genunchiul și îi mâncam doar mijlocul, lăsând restul pe câmp, în grija păsărilor și a furnicilor.

Și acel miros dulciu, de pepene proaspăt crăpat, îmi dădea cel mai clar senzația de vară, libertate și vacanță. N-aș fi schimbat pepenele încins de soare, dar mâncat de pe câmp, cu felia rece din frigiderul de la oraș, care nu mirosea la fel de bine și care trebuia mâncată cu atenție, că parcă nu-mi mai făcea nicio plăcere.

Când văd vânzătorii de pepeni care sosesc în oraș, îmi aduc aminte de scurta mea carieră de vânzător pe marginea drumului. Îmi place să stau și să mă uit la ei. Mulți vin însoțiți de copii, care-și petrec toată vara în jurul cortului cu pepeni. Mă întreb ce fac toată ziua, cum le trece timpul și dacă apucă să și viziteze Clujul în spătămânile pe care le petrec aici. Pe vremuri se uitau la oameni și le dădeau pepenele cel mai copt, acum majoritatea au telefoane sau tablete și stau aplecați asupra lor, fără să fie atenți la ce se întâmplă în jur. Mi-s dragi și simpatici și tot îmi vine să intru cu ei în vorbă, să aflu cum li se pare vacanța la margine de drum.

Doina Gecse-Borgovan