Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. Între timp termină liceul, obţine şi un BA în arte la Haga, iar în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie.

Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. „Ca să fiu sinceră, Israelul m-a cam dezamăgit”, îşi amintește ea câțiva ani mai târziu. „Oamenii erau destul de nepoliticoși, nu prea am găsit acea sensibilitate la care mă așteptam.” Peste un an se întoarce în Olanda.

Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire.

– Maspik (destul) spune ea în ebraică.

Antrenorul își scoate masca de scrimă şi rămâne „mască”.

– De unde știi ebraica?

Așa află că „balcanicul” e de fapt israelian, originar dintr-un oraș de undeva din vestul României, Timișoara, de unde provenea și politețea lui atipică. Se numește Andrei Spitzer.

Peste un an Andrei și Ankie se căsătoresc. Ea se convertește la iudaism şi se stabilește alături de Andrei într-un sat de la granița cu Libanul. “Nu exista nimic în acel sat. Nici cinematograf, nici sală de spectacole, nici măcar un magazin mai ca lumea. Cu toate acestea a fost cel mai fericit an din viața mea.” Acolo se naște și fiica lor, Anouk. Andrei mai primește o veste îmbucurătoare. E desemnat antrenorul echipei de scrimă a Israelului pentru Olimpiada de la München din 1972.

Andrei pleacă la München cu delegația israeliană. E total cuprins de spiritul olimpic. În ciuda caracterului său destul de introvertit, intră în vorbă cu toți. La un moment dat întâlnește niște sportivi din Liban. Îi întreabă de rezultate. Le povestește că locuiește la doar câțiva kilometri de ei, la granița israeliană.

– Poate odată va fi pace, ne vom putea vizita. Inshallah!

Ankie rămâne la părinții ei, în Olanda, împreună cu Anouk. La un moment dat îi trimite lui Andrei o telegramă, spunând că Anouk are febră mare. Oare să vină la ea?

– Rămâi acolo, va fi bine!îi răspunde Ankie.

Dar Andrei nu are răbdare. De la München la ‘s Hertogenbosch sunt doar câteva ore cu trenul. Ajunge în Olanda. Anouk e mai bine. În 4 septembrie Andrei hotărăște să se întoarcă în satul olimpic, însă pierde trenul. Ankie conduce în mare viteză până la stația următoare, ca să prindă trenul din urmă. Ajunge cu bine în satul olimpic. O sună de la telefonul public:

– Am doar o cartelă cu două mărci. Te iubesc.

A fost ultima lor convorbire.

În 5 septembrie are loc atentatul de la München. Patru teroriști din organizația Septembrie Negru pătrund în pavilionul unde e cazată delegația israeliană. Ucid pe loc doi sportivi și iau ostatici alți nouă, printre care şi pe Andrei. Ankie e trezită în zori de părinții ei. S-a întâmplat ceva rău. Îl vede pe Andrei la televizor. Era la una din ferestre, fără ochelarii lui de care nu se despărțea niciodată. În spatele său, un terorist cu arma îndreptată spre el, pretinde eliberarea a 200 de teroriști din închisorile israeliene. În aceeași zi Ankie primește un telefon de la Golda Meir, premierul Israelului de atunci.

– Ne pare rău, dar nu vom putem negocia cu teroriștii. Dacă o vom face, niciun israelian nu va mai fi în siguranță, nicăieri.

Ankie îşi pune toate speranțele în acțiunea de salvare a comandoului german. Speranțe deșarte. Acțiunea eșuează. Unsprezece sportivi israelieni și un polițist german sunt asasinați.

Viața lui Andrei Spitzer s-a stins. Dar lupta lui Ankie, catolica olandeză convertită la iudaism, abia începe. Ea solicită ca la ceremoniile de deschidere ale viitoarelor olimpiade să se păstreze un moment de reculegere în memoria sportivilor asasinați. În fond ei reprezentaseră idealul olimpic. Andrei a fost un om al păcii, cel mai pacifist om pe care l-a cunoscut. Găsește simpatie, dar nu și aprobare. Președintele Comitetului Olimpic, belgianul Jacques Rogge, îi spune că în acest caz țările arabe vor boicota Olimpiada.

– Nu pot face nimic. Mâinile îmi sunt legate, se lamentează belgianul.

– Tu ai mâinile legate? Andrei şi colegii lui au murit cu mâinile legate! îi răspunde tăios Ankie.

Este prezentă la toate ceremoniile de deschidere ale olimpiadelor. Nu singură, ci împreună cu celelalte văduve ale sportivilor uciși. Tot mai puține.

– Speranța moare ultima, dar şi ea moare odată, îi spun ele, în timp ce o părăsesc una câte una.

Ankie nu își pierde speranța, deşi primește mereu același răspuns:

– Nu se poate! Sunt interese politice la mijloc! Poate peste patru ani.

Același răspuns la Atlanta, la Sidney, la Beijing și la Londra.

La Olimpiada de la Tokio e din nou prezentă. Lângă ea, în lupta ei, a mai rămas doar o singură femeie: Ilana Romano, văduva lui Yossef Romano, campionul de haltere. Şi iată că atunci când nimeni nu se mai aștepta, se întâmplă!

– Vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria sportivilor israelieni uciși la München, anunță crainicul.

E drept că e doar un moment simbolic, întrucât nu este public în tribune. Dar pentru Ankie Spitzer este de fapt închiderea unui cerc. Așteptase aproape 50 de ani. Iar pentru Andrei Spitzer, timișoreanul, acest moment reprezintă ultima lui medalie. Cea mai valoroasă.

George Schimmerling

Referinţe:

https://jewishstandard.timesofisrael.com/i-will-never-stop-talking-about-it/

https://www.timesofisrael.com/ankie-spitzers-40-year-old-quest-for-justice-from-the-ioc/

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului)