În ianuarie 1945, Edi și Hary Neumann au fost eliberați de Armata Roșie din lagărul de concentrare de la Auschwitz. De la părinți nu aveau nicio veste, nu prea erau optimiști în ceea ce privește șansele lor de supraviețuire. Amândoi erau în vârstă…

– Ei acum ce facem? – a întrebat Hary. Aceasta era întrebarea pe care mi-am pus-o în fiecare zi, la gândul că voi scăpa în viață. Nu cred că Mama și Tata mai sunt printre cei vii, o să încercăm să aflăm despre ei prin Crucea Roșie.

– Eu unul mă întorc la Cluj, a spus Edi. Vreau să-mi realizez visul să devin medic. Poate că acum, după război, am șanse, a continuat.

Hary s-a uitat întrebător la fratele lu.

– Nu ți-a ajuns comportarea concetățenilor tăi din Cluj? – a întrebat Hary. Te-au expulzat cu forța, mai mult decât atât, te-au trimis la moarte! Am de gând să emigrez în Eretz Israel, acolo mi-e locul, acolo nu voi mai fi un străin, a continuat fratele lui.

Edi tăcea. Își dădea seama că va rămâne singur. Îl cunoștea suficient pe fratele său, știa că se va ține de cuvânt.

– E un loc nesigur, e o țară săracă, cu o limbă și o cultură care-ți sunt străine. Primul lucru pe va trebui să-l faci va fi să lupți pentru independența noii tale patrii, a încercat Edi să-l facă pe fratele lui să se răzgândească. Dar a fost în zadar. Și-au luat rămas bun și fiecare a pornit pe calea lui.

După un drum lung într-un vagon de marfă, a ajuns la Cluj. Ieșind din gara pe jumătate distrusă, s-a oprit pe Calea Regele Ferdinand, printre ruinele lăsate de bombardamentele aliaților.

Unde să mă duc acum? – s-a întrebat. Să încerc să merg la casa noastră?

A încercat… Era locuită de niște oameni necunoscuți, care nu l-au lăsat să intre, nici măcar ca să-și caute câteva lucruri personale, de care își amintea că rămăseseră acolo. Cel mai mult îl durea că nu ave nicio poză a părinților și a fratelui său.

S-a așezat pe o bancă într-un parc, gândindu-se încotro s-o ia… După încercări nereușite de a găsi pe cineva viu din familie, și-a amintit de dădaca lui, tanti Maricica, și s-a trezit în fața locuinței ei. A fost primit cu multă căldură și timp de un an a locuit la ea.

În toamna anului 1945 a început facultatea de medicină. O ducea greu, trăia din bursă și din puținul pe care îl câștiga lucrând într-o prăvălie. După studii a primit un post de asistent la Catedra de fiziopatologie. Era interesat de cercetări, mai ales de cele legate de patologia tubului digestiv. La un simpozion științific l-a cunoscut pe doctorul Aurel Nana, viitorul profesor și șeful Clinicii Chirurgicale A din Cluj, care l-a convins să-și continue activitatea la Laboratorul de Chirurgie Experimentală din cadrul clinicii în care lucra. Dr. Neumann a acceptat, devenind un cercetător valoros. Lucrările sale au fost publicate în reviste de specialitate din România și Europa. Mulți chirurgi din toată țara veneau să cunoască metodele de cercetare ale doctorului Neumann și nu puțini și-au făcut lucrarea de doctorat la laboratorul lui. Edi era extrem de modest, niciodată nu a cerut vreo favoare.

Treptat Edi și Aurel Nana s-au împrietenit. Profesorul Nana era mulțumit de munca de cercetare a lui Edi, îi acorda tot sprijinul pentru buna funcționare a laboratorului.

Edi era un om foarte cult și ai fi avut multe lucruri de vorbit cu el. Dar era taciturn, foarte greu de antrenat într-o discuție alta decât una legată de o temă medicală. Aurel era printre puținii oameni față de care s-a deschis; el cunoștea de-acum multe amănunte despre familia Neumann…

Edi nu dorea să-și întemeieze familie, să aibă copii, invocând vremurile groaznice ale holocaustului care se puteau întoarce. Nu voia să-i piardă încă o dată pe cei dragi. Aurel încerca să-l convingă să-și caute cel puțin o prietenă, ca să nu fie atât de singur.

Magda, o femeie de vârsta lui Edi, liniștită și cu ochi albaștri, ingineră, l-a întâlnit pe doctorul Neumann la un concert. S-au plăcut și au rămas împreună cinci ani, până când Magda a emigrat în Canada, unde avea o soră. Edi nu a vrut să-o urmeze.

– Nu pot să las laboratorul, e parte din viața mea, i-a spus prietenei sale.

De sărbători și în multe duminici, Edi era invitat la masă la familia Nana. Se simțea bine cu ei. Cu Aurel discutau până seara târziu despre medicină, teatru, muzică, mai puțin politică. Profesorul Nana a intrat în partid pentru că și-a dat seama că nefiind membru de partid, ori cât de bun chirurg și cadru didactic ar fi fost, nu ar fi ajuns profesor. A încercat să-l lămurească și pe Edi să devină membru de partid ca să poată avansa în cariera didactică, dar acesta nu a acceptat propunerea șefului său.

– Nu cred în ideologia marxistă, deci nu pot fi comunist, spunea Edi. Sunt liberal și atât.

A rămas toată viața șef de lucrări, cu toate că avea la activul său foarte multe publicații.

Cu Hary a început să corespondeze la sfârșitul anilor cincizeci. În Israel fratele lui s-a stabilit într-un kibuț și acolo a rămas. Nu voia să revadă meleagurile natale din cauza amintirilor triste legate de părinții lui. L-a invitat de nenumărate ori pe Edi să-l viziteze, dar acesta nu a primit aprobarea autorităților. Pe la mijlocul anilor șaptezeci, după nenumărate refuzuri legate de vizita în Israel, într-o zi și-a luat inima-n dinți și a cerut ajutorul lui Aurel. și într-adevăr, într-o zi de octombrie la mijlocul anilor șaptezeci, Edi s-a urcat în avionul spre Tel Aviv. Fratele lui îl aștepta la aeroportul Ben Gurion. Era deosebit de emoționat, nu-l întâlnise pe Hary de treizeci de ani.

Noroc că a trimis niște poze, ale lui și ale familiei ca să-l pot recunoaște – își spunea Edi în sinea lui, în timp ce se gândea la cuvintele pe care avea să le spună la întâlnire cu unicul lui frate…

Dr. Neumann nu a reușit să se întâlnească cu Hary. A decedat în avion, în urma unui atac de cord, chiar în timpul manevrelor de aterizare. La dorința unicului membru de familie, Edi a fost înmormântat în cimitirul kibuț-ului unde locuia fratele său. Hary l-a înștiințat pe profesorul Nana, despre care știa de la Edi. Aurel Nana a venit la înmormântarea prietenului său, în Israel…

Profesorul Aurel Nana a fost profund afectat de moartea lui Edi. Îi prețuise foarte mult prietenia, modestia, munca și erudiția.

Duminica, după vizita bolnavilor, a intrat în laboratorul de chirurgie experimentală. De obicei în asemenea ocazii se întâlnea cu prietenul lui, doctorul Neumann, care lucra frecvent și în ziua liberă. De astă dată nu era nimeni în laborator… Ordine desăvârșită. În cabinetul lui Edi, pe pereți erau proiectele lucrărilor în curs și două poze, una cu Hary și familia lui și una a Magdei. Pe birou erau paginile bătute la mașină ale ultimei lui cercetări gata de publicare, o recomandare pe care a scris-o pentru tânărul său colaborator, precum și niște îndrumări cu privire la una din lucrări, adresate aceluiași colaborator.

Edi nu a fost doar un medic de laborator, nu a fost doar un om oarecare! A fost omul pentru care laboratorul a reprezentat sensul vieții. Prin lucrările sale își exprima ideile și personalitatea. A fost Omul laboratorului.

Andrei Schwartz