Ce este un „underdog”? Cuvântul nu are un echivalent românesc și nici nu se poate traduce direct din engleză. În dicționarul Dexonline.ro: underdog s. m. (cuv. engl. americ.) ◊ „Cea mai largă categorie socială, aceea numită de americani «underdogs» (textual: câini învinși într-o competiție canină și, prin extensiune, orice perdant, orice handicapat sau neprivilegiat în lupta pentru existență […]” R.lit. 19 V 77 p. 2 [pron. ándărdog]. Este vorba de partea dintr-un conflict, care, în mod anticipat, este considerată inferioară și care este confruntată, în mod real sau prezumtiv, cu nedreptatea. Desigur, termenul acesta este bine cunoscut sociologilor și psihologilor, dar mai ales este foarte la modă în mass-media și cercurile stângii progresiste, care solidarizează cu patos cu orice subiect care poate fi considerat un underdog. Conform acestei ideologii, oprimatul are întotdeauna dreptate, iar adversarul puternic este, a priori, de partea greșită a istoriei lumii.

Aș vrea să mă apropii acum din perspectiva canis lupus familiaris asupra conflictului din Orientul Apropiat și să combat percepția publică, care urmărește evenimentele recente ca un discipol fidel al mișcării underdog – și asta în mod explicit în dezavantajul Israelului.

În marea majoritate a presei din Europa de Vest sâmburele conflictului israelian-palestinian este văzut ca o confruntare armată asimetrică între forța puternică a Israelului versus palestinienii mai slabi. Pentru cercurile menționate mai sus, underdog înseamnă susținerea intereselor populației palestiniene. Acest lucru corespunde în sociologie bine-cunoscutului reflex al oamenilor care empatizează în plan social și politic cu partea mai slabă și mai puțin capabilă. Solidarizarea cu persoanele aflate într-o situaţie dezavantajoasă este o cauză nobilă, demnă de laude. De multe ori, cu entuziasmul binevoitor de a-i susține pe cei slabi, se pierde din vedere de partea cui se află dreptatea. Această reflectare sentimentală  înlătură din context complexitatea conflictului, iar faptele istorice, care stau la baza înfruntării, dispar din percepția personală, nemaifiind luate în considerare.

Și tocmai aici se află dezavantajul pentru Israel. Observatorul, aflat în afara zonei respective, poate nu cunoaște îndeajuns istoria relațiilor sociale și politice din regiune. El privește lupta de forțe asimetrice dintre Hamas și Israel dintr-o perspectivă focusată asupra celui cu șanse mai mici și, în același timp, ia în vizor civilii de acolo lipsiți de apărare. Iar aceștia din urmă nu-și pot găsi mereu un adăpost, mai ales în fâșia Gaza, un teritoriu îngust si suprapopulat.

Fenomenul sociologic „underdog” este principalul motiv pentru care încercările apologetice in favoarea Israelului, în mare măsură neprofesioniste, sunt sortite de la început eșecului. Efectul de regrupare în jurul persoanei învinse (underdog effect) este un proces interactiv intre mass-media și public, prin care se compromite realitatea istorică și acuratețea relatărilor faptelor. Complexitatea trecutului istoric, de fapt fundamentul pe care se desfășoară acum ostilitățile dintre israelieni și palestinieni, nu prezintă un interes deosebit pentru opinia publică. Contextul politic nu face decât să stea în calea unui tablou preconceput, deja ancorat în mentalitate.

Pe de o parte, palestinienii neagă dreptul de existență al statului israelian și ar lichida această entitate fără ezitare, dacă ar avea capacitatea. Însă, acest lucru nu mai este perceput ca atare. Se întelege de la sine că existența Israelului se datorează puterii și capacitații sale de autoapărare, născută din simpla necesitate de a supraviețui într-un mediu ostil. Dimpotrivă, cealaltă parte beligerantă există deoarece Israelul nu intenționează anihilarea sa, deși teoretic deține forța necesară.

Argumentele invocate de partea israeliană în cadrul conferințelor de presă și încercările lor apologetice de a-și explica poziția nu sunt convingătoare. Ele nu pot “să spargă” tema asimetriei aparente de putere dintre cele doua părți aflate în conflict și să evidențieze adevăratul context al confruntării.

În mass-media dispare neutralitatea necesară relatării situației conflictuale, lăsând loc abordărilor hazardante, care scot în evidență diferența dintre capacitatea de apărare a civililor de ambele părți. De exmplu, israelienii fac referință la sistemul „Iron Dome” cu care statul își apără teritoriul și populația, în comparație cu Hamas, care își plasează cu bună știință arsenalul militar chiar în zonele rezidențiale. În acest mod, nu numai că palestinienii pornesc de la premisa sacrificiului unor civili nevinovați, dar transmit cu obstinaţie imaginile înfricoșătoare în mass media internațională, pentru a puncta într-un război al opiniei publice.

Eforturile israelienilor de a încerca să evite pagubele colaterale și să avertizeze în prealabil atacurile (așa numitul ciocănit pe acoperiș), sau chiar să întrerupă operațiunile militare pentru a cruța viața civililor, nu ajută mult în aceasta luptă mediatică inegală. Semnificative sunt declarațiile unui membru exclus din UNWRA, care a îndrăznit să confirme demersurile continui ale Israelului de a limita pagubele civile în acest conflict. Indiferent de rezultatul acestor măsuri de cruțare a vieților omenești, mediile critice la adresa Israelului acceptă obediente relatările celor aflați la putere în Gaza și raportează despre „masacrul” populației civile și fac calcule îndrăznețe privind diferența numărului victimelor de o parte și de alta. Ca și cum și-ar dori mai multe victime israeliene.

În descrierea conflictului se folosesc și comparații neadecvate, teritoriul Gaza fiind numit  “închisoarea în aer liber” iar măsurile defensive ale Israelului asemănate cu “metode naziste”. Tocmai această comparație deplasată este o temă foarte întâlnită, în mod paradoxal, chiar în rândul celor care neagă existența Holocaustului. O întrebare incită verbal, „Cum e posibil ca fostele victime ale nazismului să devină ele însele opresori nemiloși. Se pare că evreii nu au învățat nimic din istorie“.  Despre cauzele pshihopatologice care stau la baza acestor afirmații, apărute mai ales în presa germană, s-a discutat deja destul in cercurile specialiștilor inițiați.

Prezentarea distorsionată a faptelor se regăsește și în jurnalismul occidental, de exemplu, se neagă instalarea depozitelor de armamente ale palestinienilor în clădiri civile. Prezentarea unei acțiuni nu se face pornind logic, de la cauză la efect, ci este “întoarsă”, păstrându-se tăcerea asupra escaladării conflictului prin atacuri cu rachete ale Hamas-ului. Se fac și raportări selective, tăinuind-se căderea unui număr de rachete în propriul teritoriu. Mai mult, prezentarea victimelor se bazează în anumite cazuri pe puneri în scenă artistice, care pot fi demne de producții de filme “Pallywood”, unde în scenografie apar în mod repetat sânge artificial sau cadavre care la urmă se rididcă și părăsesc locul de filmare.

Tentativele presei pro-israeliene, care este clar în minoritate, nu reușesc să facă față propagandei pro-palestiniene. Aceste articole apar ca drept la replică, deseori cu întârziere și, din aceasta cauză, par scoase din context. Tot mai dese și virulente sunt articole în care interdependența cauza-efect este inversată, iar cititorul nu mai poate restabili cronologia adevărată a faptelor.

O posibilitate teoretică de a scăpa de acest masacru jurnalistic, ar fi ca simpatizanților  “underdog” ai stângii să li se atragă  atenția asupra unor detalii care nu au fost luate în considerare pâna acum. Mă gândesc la descrierea situației conflictuale după modelul bulbului de ceapă. Pe măsură ce adăugam la miezul conflictului noi fapte, una câte una, ni se dezvăluie o altă distribuție de forțe si balanța începe să incline in altă direcție. Prin acest model descriptiv reușim să ne îndepărtam de conflictul local si sa lărgim orizontul, cuprinzând adevărata dimensiune a situației din Orientul Apropiat, sau chiar pe plan global. Văzut astfel, devine clar că statul evreu este complet încercuit de țări și grupuri de populații fățiș ostile. Printre acestea se numără, în special, actorii agresivi ca Hisbollah în Liban și o parte din garda revoluționară iraniană staționată în Siria. Când mai adăugăm încă o foaie de ceapă, apar alți contrahenti, de această dată înarmați până în dinți, ca Houthis în Yemen și milițiile șiite din Irak dotate din belșug cu rachete balistice. De aici este numai un mic pas până la următorul strat, probabil cel mai periculos dușman al Israelului, capabil și hotărât în luarea deciziilor, Iranul. Acesta reprezintă o amenințare vitală, care va avea un potențial încă de neimaginat, datorită tehnologiei nucleare în rapidă dezvoltare. Israelul atrage atenția în mod constant asupra acestei amenințări, dar, surprinzător, este întimpinat cu puțină înțelegere. Chiar și în tabăra aliaților tradiționali, sunt actori cărora le-ar plăcea să se ajungă la un compromis cu Ayatollahii, trecând cu vederea atitudinea conducătorilor de la Teheran și intențiile lor strident anunțate de exterminare.

Dar nu am terminat încă modelul cojilor de ceapă, care începe sa deschidă perspectiva unui underdog pentru Israel. Putem privi și întregul context actual din lumea arabă ca un mediu ostil Israelului, în ciuda existentei unor relații diplomatice și “pacea rece” cu unii dintre vecinii săi. Însă aceste state nu întreprind absolut nimic, ba chiar susțin ostilitatea propriei populații la adresa israelienilor. Alți actori extrem de activi pe scena antisemită și antiisraeliană sunt Turcia, prin vocea lui Erdogan, puterea atomică Pakistan și Malaezia. Și iată-ne ajunși și la foițele foșnitoare externe ale modelului meu, la cele două mari puteri: Rusia și China. Neimplicate direct și având relații diplomatice tradiționale cu ambele părți al conflictului , acestea livrează armament, tehnologie informațională și oferă susținere politică mișcărilor anti israeliene.

Lipsa culturii politice și superficialitatea mass-mediei occidentale trece cu vederea acești actori din jurul conflictului central israelian-palestinian și astfel se explică imposibilitatea unei relatări jurnalistice obiective. Întrebarea este dacă se discută despre o percepție selectivă sau de o ignoranță deliberată. Ambele coexistă probabil, susținute de atât de îndrăgita mișcare “underdog”, uneori condimentate cu o nuanţă de antisemitism. Dimensiunile grotești ale incapacității de înțelegere a situației politice pot fi cel mai bine exemplificate de atitudinea mișcării LGBTQ. Aceasta se solidarizează cu palestinienii, susținuți de islamiști, tradițional și explicit homofobi și misogini, arătând o ostilitate vehementă față de respectarea drepturilor omului, atacând concomitent Israelul, în ciuda societatății sale tolerante și libere.

Cât de relevant poate fi sprijinul ideologic înflăcărat, fundamentat de “underdog” și cât de schimbătoare poate fi atitudinea, o dovedește chiar istoria. Înainte de 1967, stânga progresistă era de partea Israelului, considerat o structură fragilă, chiar pe cale de dispariție. Însă triumful israelian din acel an, care se contura deja prin evenimentele din 1949 și 1956, a scos la iveală adevăratul echilibru a puterilor. De atunci ideologia de stânga a descoperit și s-a îndrăgostit de partea aparent defavorizată, cea palestiniană și a început să o răsfețe peste măsură. La fel este și folosirea numelui “Palestina” pentru o națiune nou inventată în birourile KGB-ului, care până atunci era numai un nume pur geografic. În schimb, numărul asemănător de evrei refugiați și expulzați din țările arabe este ignorat, probabil pentru că aceste persoane au fost imediat ajutate. Nu au fost lăsate de către Israel să se zbată într-o viață precară. Însă, condiția de refugiat palestinian în statele arabe este o degradare a demnității umane, prin moștenirea acestui statut de-a lungul a cinci generații.

Eforturile de a înțelege poziția Israelului în context global sunt firave, iar schimbarea opiniei publice, de a vedea Israelul ca “underdog”, este aproape imposibil de realizat în viitorul apropiat. Superioritatea vizibilă din apropiere este totuși preferabilă alternativei de a fi învins, poate chiar lichidat. Cu alte cuvinte, Israel trebuie să-și mențină superioritatea militară, chiar cu prețul dezaprobării în opinia publică.

A deveni vulnerabil și cu o existență amenințată numai de dragul compasiunii progresiștilor nu este o soluție. Așa că prefer să-l citez pe (de altfel josnicul) Caligula: “Oderint, dum metuant”– N-au decât să mă urască, atâta timp cât se tem de mine (https://www.merriam-webster.com/dictionary/oderint%20dum%20metuant).

(articolul a mai apărut în limbile germană şi engleză:

Nahost: Die unfassbare Attraktivität des Unterhunds. Die Achse des Guten 20.6.2021. https://www.achgut.com/artikel/nahost_die_unfassbare_attraktivitaet_des_unterhunds#leserpost_start

The inevitable compassion with the underdog. Times of Israel Blogs 29.7.2021
https://blogs.timesofisrael.com/the-inevitable-compassion-with-the-underdog/)

Traducere din limba germană cu sprijin lingvistic și stilistic de la Simona Fuchs

Peter Biro