Secţia “Opinion Today”/Opinia de azi a ziarului The New York Times din 18 martie 2021 discută două „articole gemene,” cu o problematică similară, sugerată de Holocaust.

Editorul acestei rubrici, Peter Catapano, raportează concluziile celor doi autori la experienţa proprie de viaţă, la temperamentul său și la întrebările provocate de lectura eseurilor. Rezultatul introspecţiei sale: o tentativă de autoanaliză a atitudinilor pe care el și le-ar asuma în contextul unor scenarii imaginare, dar totuşi cât se poate de verosimile. Este vorba de scenarii care nu ne permit luxul vreunui moment de şovăire și care ne solicită capacitatea de a lua o hotărâre ad hoc și de a o pune rapid în aplicare.

Asemenea celor doi autori ai eseurilor, Catapano se referă la eterna dilemă a alegerii drumului de urmat în viaţă, la motivaţia de natură existenţială, dar şi la considerentele etice care au determinat această selecţie. Ce cale vom alege când suntem confruntaţi cu un pericol iminent? Cărei reacţii îi vom acorda prioritate: celei defugă sau celei diametral opuse de luptă?

De la bun început, editorul ne avertizează că temperamentul lui nu îl defineşte drept un luptător:

Nu sunt un luptător. Dacă mi se dă o alegere, de obicei prefer să fug. Când spun: „Te voi sprijini” (ceea ce spun destul de des), înseamnă că mă voi folosi de talentele mele retorice ca să pledez cu ardoare în favoarea ta. Nu înseamnă că voi da o lovitură fizică. Nu este genul meu.

Sau poate că este?

E clar că există unele situaţii când aş prefera să rămân pe loc și să lupt. Are Adversarul X intenţia să vatăme un membru al familiei mele? Verifică. Are oare loc un act de cruzime depravată în faţa ochilor mei? Verifică. Este cumva ameninţată bunăstarea unui bebeluş, a unui copil mic sau a unui animal fără apărare? Verifică. Verifică din nou.

Nu e nimic special în atitudinea mea. Orice om cu o conştiinţă are o scurtă listă de situaţii care i-ar transforma impulsul de a fugi într-o hotărâre să stea și să lupte. Dar există unele situaţii care sfidează logica noastră morală. Războiul e un exemplu. Genocidul e un altul.1)

Catapano ne furnizează link-uri la cele două eseuri.

In articolul meu, mă voi axa pe eseul publicat în ziar la aceeaşi dată cu comentariul editorului:

The Nazi-Fighting Women of the Jewish Resistance/Femeile din Rezistenţa evreiască care au luptat contra nazismului

Ele și-au schimbat identitatea, au făcut contrabandă, strecurând revolvere în ursuleţi de pluş şi erau purtătoarele adevărului. De ce nu am auzit de isprăvile lor?

Aceste femei formidabile, despre care Judy Batalion, autoarea articolului, nu auzise și nu înţelegea de ce, reuşesc să umple de lumină și căldură paginile eseului ei, în ciuda fundalului tragic pe care se desfăşoară acţiunile lor îndrăzneţe.

PĂRINŢII

Judy se referă la educaţia despre Holocaust primită în casa părintească într-o unică frază din lucrare: o exprimare concisă, dar foarte evocatoare. Propoziţia imediat următoare se referă pertinent la efectele dăunătoare ale acestei educaţii monolitice, dar simpliste asupra vieţii ei ulterioare:

Bunicii mei au fost supravieţuitori ai Holocaustului care au scăpat din Polonia; în familia mea, fuga însemna viaţă. În existenţa mea adultă, am ajuns să fiu o fugitivă din relaţii, cariere și ţări.

Dar imediat după această constatare, revenind la tematica eseului, ea adaugă:

Dar Hannah se reîntorsese ca să lupte. Voiam să înţeleg ce anume îi motivase acest curaj.

HANNAH

Este vorba, bineînţeles, de Hannah Szenes, despre care Judy învăţase în clasa a cincea că a fost o tânără paraşutistă din mişcarea de rezistenţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1939 ea a plecat din Ungaria în Palestina, dar ulterior s-a reîntors în Europa ca să lupte de partea Aliaţilor; ea a fost prinsă şi se spune că şi-a privit călăii drept în ochi în timp ce o împuşcau.

Eroina devine o obsesie pentru Judy Batalion, un exemplu de femeie puternică, al cărui exemplu şi personalitate o ajută să contracareze influenţa nefastă din casa părintească.

AU FOST ŞI ALTE FEMEI ȊN REZISTENŢĂ!

În anul 2007, când locuia la Londra și se confrunta cu problema identităţii ei evreiești, Judy Batalion a hotărât să scrie despre Hannah Szenes. Din catalogul de la British Library, Batalion cere să consulte cele câteva titluri listate sub numele eroinei. Observă cu uimire că existau numai câteva pagini despre Hannah)

În schimb, dă de o carte în idiş, o limbă pe care o stăpânea: Froyen in di Ghettos (Femei în ghetouri), care relatează istoriile a nenumărate tinere femei care i-au înfruntat pe nazişti; multe dintre ele avuseseră posibilitatea să părăsească Polonia ocupată de Germania hitleristă, dar nu o făcuseră, iar unele se întorseseră în mod voluntar.

Toate aceste lucruri erau o revelaţie pentru mine. Unde mă aşteptasem să dau de jale şi tristeţe, am găsit arme, grenade și activitate de spionaj. Era un adevărat roman de aventuri care relata istoriile unor „fete din ghetou” de origine poloneză-evreiască care mituiau gărzile Gestapoului, ascundeau revolvere în ursuleţi de pluş, flirtau cu Naziştii şi apoi îi ucideau. Ele distribuiau buletine de informaţii, aruncau cocktailuri Molotov, minau căile ferate, organizau cantine și transmiteau adevărul despre ce se întâmpla cu evreii.

Eram uluită. Crescusem într-o comunitate de supravieţuitori ai Holocaustului şi obţinusem un doctorat în istoria femeilor. De ce nu auzisem niciodată aceste istorii?

DE CE NU AM ŞTIUT?

“Froyen” fusese compilată în 1946 pentru americanii evrei vorbitori de idiş, dar în anii care au urmat, aceste naraţiuni de rezistenţă, asemenea altor contribuţii ale femeilor, au fost ignorate din nenumărate motive politice și personale.

Judy Batalion atribuie această „absenţă” următoarelor cauze: femeile nu erau crezute în comunităţile lor; altele au fost acuzate că şi-au abandonat propriile familii ca să lupte; uneori, membrilor familiei le era teamă că deschizând răni vechi se va produce o ruptură în relaţiile lor; în plus, multe luptătoare sufereau de sindromul de vinovăţie a supravieţuitorilor şi, drept urmare, au preferat să păstreze tăcerea asupra experienţelor lor.

La lucrurile enumerate mai sus se mai adaugă o serie de factori care au contribuit la relativa obscuritate a acestor istorii: în anii 1950, mulţi evrei erau traumatizaţi; în anii 1960 au ieşit la iveală ororile de la Auschwitz şi din celelalte lagăre de concentrare, devenind subiectul predominant; în anii 1970, cu caracter hippy, istorisirile al căror subiect era o revoltă se demodaseră; iar în anii 1980, piaţa americană a fost inundată de cărţi despre Holocaust, care au pus în umbră povestirile scrise anterior.

CINE AU FOST ACESTE FEMEI

Această descoperire, precum și dorinţa ei fierbinte de a afla mai mult despre subiect s-au soldat cu doisprezece ani de investigaţii în trei ţări: Polonia, Israel şi SUA. A consultat arhive, a vizitat saloane, monumente memoriale și străzile fostului ghetou, documentând astfel amploarea revoltei evreieşti.

Pe măsură ce cercetările ei avansează, proiectul îşi modifică și el orientarea. Iniţial, Batalion fusese motivată de considerente personale: o identificare cu luptatoărea Hannah Szenes îi putea oferi autoarei, prin transfer, o redresare a vieţii ei în derivă.

Preocuparea ei devine însă treptat misiunea de a face cunoscută odiseea aproape uitată a femeilor din ghetouri, femei care au luptat și s-au sacrificat pentru a salva vieţi, o tentativă de a regăsi un „timp pierdut”. Crȃmpeiele disparate pe care le asamblează într-o naraţiune selectivă – dar cu o structură episodică – a unor destine feminine capătă coerenţ și prind viaţă sub pana scriitoarei.

Din textul ei bine documentat reiese clar că evreii nu au fost victime pasive; rezistenţa armată a fost masivă și femeile au avut o contribuţie semnificativă la organizarea și îndeplinirea operaţiunilor de rezistenţă. Scrierea lui Judy Batalion are ca subtext necesitatea de a rescrie, în lumina acestor descoperiri, istoria acelei epoci.

Coperta cărţii

Rezultatul: o carte, care la data publicării articolului în The New York Times era în curs de apariţie: The Light of Days: The Untold Story of Women Resistance Fighters în Hitler’s Ghettos/Lumina zilelor: Povestea încă nespusă a femeilor care au luptat în rezistenţă în ghetourile lui Hitler.

Cartea a apărut în 6 aprilie, în cinstea Zilei de comemorare a Holocaustului (Yom HaShoah), împreună cu o versiune pentru tineret, și se bucură de mult succes. Acum se lucrează la traducerea cărţii în 18 limbi. Se estimează că versiunea ebraică va apărea în 2022.

Calendarul lui Judy Batalion pentru anul următor cuprinde nenumărate invitaţii şi angajamente la conferinţe în universităţi, sinagogi, muzee, biblioteci, institute de studii iudaice și festivaluri de cărţi de pe trei continente.

Se lucrează și la un film bazat pe cartea ei, produs de firma Amblin a lui Steven Spielberg; Judy colaborează la scrierea scenariului.

Eseul pe care îl comentez este o adaptare a cărţii la dimensiunile unei rubrici de ziar.

***

Iată nişte cifre edificatoare pe care le-a compilat Judy Batalion: peste 90 de ghetouri europene aveau unităţi înarmate de rezistenţă evreiescă; aproximativ 30.000 de evrei europeni s-au alăturat partizanilor; reţelele de salvare sprijineau aproximativ 12.000 de evrei ascunși numai în Varşovia. Acestor acţiuni li se adaugă și unele „minore”, dar tot atât de necesare: contrabandă cu mâncare, scrierea unor jurnale intime, glume care să le atenueze frica, îmbrăţişarea unei camarade din baracă pentru a o încălzi.

Acestea sunt dovezi de rezilienţă din partea unor fete, a căror vârstă fragedă între 16 şi 25 de ani nu a constituit o piedică în asumarea unor roluri de conducere şi organizare a multor din aceste eforturi. Autoarea eseului citează câteva nume: Tosia Altman, Gusta Davidson, Frumka Pltnicka, adăugând imediat: „şi sute de alte [nume]”.

Faptul că erau femei era un avantaj în aceste misiuni. Ele nu studiaseră la Yeshiva, ci în şcoli publice, vorbeau poloneză fără accent idiş şi erau în general mai asimilate decât fraţii lor.

Selecţia femeilor care participau la misiuni secrete se făcea conform anumitor criterii: aspectul lor trebuia să fie acceptabil „arian” sau „catolic”; părul de preferinţă blond (natural sau vopsit), ochii albaștri sau verzi; o ţinută corectă şi un mers sigur de sine.

Riscurile pe care şi le asumau aceste femei erau enorme.

De exemplu, Bela Hazan a obţinut un post de traducătoare şi recepţionistă pentru Gestapo. Ea le fura documentele și le transmitea măsluitorilor evrei.

Vladka Meed făcea contrabandă cu dinamită, strecurând praf de puşcă printr-o gaură din peretele unui subsol care mărginea ghetoul din Varşovia. Ulterior, ea a ajutat evrei care se acundeau, aducându-le bani, ajutor medical și fotografi de încredere care să le ia poza pentru confecţionarea unor acte de identitate falsă.

Hela Schupper era o femeie foarte frumoasă, care studiase comerţul; ea împrumuta haine de la o prietenă a mamei ei și se îmbrăca ca o poloneză avută care şi-ar petrece o după amiază la teatru. În 1942 ea a întâlnit un oarecare „domn X” la colţul unei străzi din Varşovia, l-a urmat pe tren şi la o casă sigură, şi-a îndesat în sacoșa la modă cinci arme şi cartuşe, pe care le-a pasat unităţii de „Pionieri Luptători” din Cracovia. Ele au fost folosite la un atentat într-o cafenea de lux, unde ofiţerii nazişti făceau o petrecere de Crăciun; au fost omorâţi cel puţin șapte şi un număr mai mare au fost răniţi.

Demnă de a fi menţionată este și Niuta Teitelbaum, prezentă pe listele de persoane căutate sub porecla de “Little Wanda with the Braids”/„Micuţa Wanda cu cosiţe”, o fată de 24 de ani care studiase istoria la Universitatea din Varşovia şi care a dat dovadă de o iniţiativă și îndrăzneală fără precedent.

În anul 1943, intrând agale într-un apartament de pe strada Chmelna din centrul Varşoviei, s-a trezit faţă în faţă cu trei nazişti. Ca de obicei, Niuta era deghizată în țărancă poloneză, cu cosițele blonde legate într-o basma.

S-a înroşit, a zâmbit sfioasă, apoi a scos un pistol și i-a împuşcat pe rând. Doi au fost omorâţi pe loc, al treilea a fost rănit. Nemulţumită de acest rezultat, Niuta şi-a procurat un halat de medic, a intrat în spitalul unde era tratat rănitul și i-a ucis atât pe el cât și pe ofiţerul de poliţie care-l păzea.

În oraşul Vilna, Ruzka Korczaka a găsit o broșură cu instrucţiuni pentru pregătirea de bombe; ea a devenit reţeta folosită de mişcarea clandestină.

În 1942, camarada ei Vitka Kempner a ascuns un exploziv rudimentar sub haină, s-a strecurat afară din ghetou şi a aruncat în aer un tren german de aprovizionare.

Rezistenţa din Vilna a fugit din ghetou, continuând să lupte în pădure, unde ambele femei erau comandante de unităţi.

Camarada lor Zelda Treger a dus la bun sfârşit misiunea de a transporta sute de evrei din ghetouri şi lagăre de muncă la adăpostul pădurilor.

Într-o altă pădure, o fotografă de 19 ani, pe nume Faye Schulman, s-a alăturat partizanilor, a participat la lupte şi a făcut intervenţii chirurgicale; o dată ea a fost nevoită să amputeze degetul unui soldat rănit cu ajutorul dinţilor. Într-un film documentar, ea comentează asupra acelor vremuri: „La vârsta la care ar fi trebuit să îmbrăţişez un prieten, îmbrăţişam o puşcă.”

***

După această înșiruire selectivă, Judy Batalion ne oferă şi motivul obsesiei ei cu aceste femei:

Aceste femei erau atât de diferite de mine – ele întruchipau lupta ca o alternativă la fuga mea – și am devenit treptat tot mai obsedată de imaginea lor.

RENIA

Dar în centrul cărţii Froyen se află mărturia zguduitoare a unei femei, identificată în carte numai ca Renia K. Mărturia ei, compusă la sfârşitul războiului, la vârsta de 20 de ani, este o descriere plină de umor: Referindu-se la ofiţerii nazişti, ea afirma: „le venea mai uşor să omoare un om decât să fumeze o ţigară”.

Judy Batalion a găsit dosarul ei în Arhivele de Stat ale Israelului şi s-a folosit de cartea publicată de Renia în 1945 şi de multe alte mărturii pentru a-i întregi portretul.

Numele ei complet era Renia Kukielka şi ea crescuse în Polonia anilor 1930 într-o atmosferă sofisticată de teatru și literatură idiş şi ziare evreieşti. După ce Hitler invadează oraşul Jedrzejow şi părinţii ei sunt deportaţi într-un ghetou, Renia scapă fugind peste câmpuri. Când este recunoscută, ea sare dintr-un tren în mişcare, negociază cu poliţia şi pretinde că este catolică. Obţine o slujbă de femeie de serviciu. Reflectând în memoriile ei asupra genuflexiunilor făcute săptămânal la biserică, ea scrie: „Nu ştiam că sunt aşa o actriţă perfectă.”

Cu ajutorul unui contrabandist polonez, ea ajunge în oraşul Bedzin şi se alătură surorii ei mai mari.

Înainte de război, Bedzin era un centru de educare şi antrenament a tinerilor evrei, băieți și fete, cu scopul de a le cultiva mândria identităţii evreieşti şi traiul în colectiv. Se promova o viaţă activă fizic, dar şi capacitatea de a (-şi) pune întrebări, a critica și a face planuri. Într-un cuvânt, tinerii erau instruiţi în arta de a rămâne în ţară.

După cucerirea Poloniei de către Hitler, grupurile de tineret se organizaseră în miliţii. Au construit ateliere, unde experimentau cu explozive improvizate și proiectau buncăre.

Renia a fost selectată pentru serviciul de curieră. Rolul curierelor era să facă legătura între ghetouri. A fi prins în partea ariană însemna moarte sigură. Curierele erau purtătoare de informaţii, dar și de speranţă; ele aduceau acte false de identitate şi făceau legătura cu grupuri de tineri din rezistenţă de pe tot cuprinsul ţării. Procurau prin contrabandă pistoale, gloanţe și grenade, pe care le ascundeau în borcane de marmeladă, saci de cartofi și sacoşe de lux.

În misiunile ei, Renia parcurgea distanţa dintre Bedzin și Varşovia. Cu dibăcie și noroc, Renia a reuşit să contracareze nazişti curioşi şi polonezi care au încercat să o trădeze pentru o răsplată – până în ziua când un păzitor de la graniţă a remarcat ștampila falsificată de pe paşaportul ei. A fost întemniţată în închisori ale Gestapoului renumite pentru strategiile lor de tortură medievală și a fost bătută brutal alături de alţi prizonieri politici polonezi.

Renia a pus la cale un plan de evadare – fiind ajutată de alte curiere care au copleşit paznicii cu ţigări şi whiskey – şi a reuşit să se strecoare afară din închisoare, să-şi schimbe hainele şi să fugă. Folosindu-se de trenul subteran organizat de evrei, ea a traversat Munţii Tatra pe jos, apoi a ajuns în Ungaria ascunsă în locomotiva unui marfar.

În cele din urmă, ea a ajuns în Palestina, unde a fost invitată să ţină conferinţe despre experiențele ei și în 1945 şi-a publicat cartea de memorii în limba ebraică; este una dintre primele naraţiuni despre Holocaust.

***

Viaţa ulterioară a Reniei este tipică pentru luptătorii antinazişti şi îi furnizează lui Judy Batalion o nouă explicaţie a relativei obscurităţi care înconjoară acţiunile nemaipomenit de temerare ale femeilor din rezistenţă. În viaţa de după război, Renia preferă să păstreze tăcere asupra vieţii ei din timpul războiului. Pentru multe supravieţuitoare, tăcerea era o modalitate de a ţine lupii la distanţă. Dorinţa de a crea o viaţă normală pentru ele şi copiii lor – noua generaţie de evrei – le-a determinat pe aceste femei să ţină secretă existenţa lor anterioară. Era un gest disperat de a porni viaţa de la zero şi de a se integra în lumea lor nouă.

În salonul Reniei de după război nu era loc de povestiri din timpul rezistenţei, el era plin de muzică, artă şi serate. Ea era renumită pentru gustul ei rafinat și pentru simţul umorului.

***

La 70 de ani după război, Judy Batalion se întȃlneşte cu fiul Vitkăi Kempner, Michael Kovner, pe terasa unei cafenele din Ierusalim. Referindu-se la Renia, el afirmă: „Ea era o fiinţă care alerga spre pericol. Nu-i păsa de reguli. A dat dovadă de adevărată chutzpah.”

RENIA, JUDY ŞI LECŢIILE PRIMITE ÎN FAMILIE

Judy Batalion are o atitudine comprehensivă privitor la calea pe care ar alege-o într-un moment de criză. Lecţia primită de la părinţi, formulată concis într-o singură frază din eseu, nu este nici ea ignorată. Între timp, Judy a devenit și ea mamă, cu toate implicaţiile și responsabilităţile asociate cu acest rol.

Dar ea respinge modalitatea de gândire ori-ori în favoarea abordării şi-şi, în care toate opţiunile sunt pe masă:

Din cercetările mele despre aceste femei, am învăţat că naraţiunea familiei mele nu este unica opţiune în confruntarea pericolelor mai mari şi mai mici din lume. Fuga este uneori necesară, dar în alte cazuri, mă pot opri ca să lupt, sau, cel puţin, mă pot opri ca să discut. Renia și camaradele ei au fost curajoase și puternice și au pavat drumul pentru generaţiile care au urmat – nu numai pentru femei ca Ruth Bader Ginsburg, dar şi pentru mine și fiicele mele. Copiii mei trebuie să ştie că moştenirea lăsată de aceste femei include nu numai fuga, ci şi statul pe loc, sau chiar alergatul în direcţia primejdiei.

DIN NOU HANNAH, HAVIVA ŞI IMPORTANŢA DE A ŞTI ŞI A OBSERVA: UN APEL LA CITITORI

Cuvintele de încheiere ale eseului comunică un mesaj pozitiv, care reafirmă lecţia valoroasă pe care ne-au transmis-o aceste femei, dar ne solicită și nouă, cititorilor, să fim mai atenţi la semnele discrete care ne amintesc de faptele lor de vitejie:

Când am părăsit cafeneaua, m-am aflat pe o stradă liniştită, lăturalnică. Mi-am îndreptat privirea spre semnul care indica numele străzii, pe care nu l-aş fi recunoscut cu câţiva ani în urmă: Strada Haviva Reik. Împreună cu Hannah Szenes, Haviva s-a alăturat armatei britanice, a ajutat mii de evrei slovaci şi a salvat militari britanici. Suntem înconjuraţi de moştenirea lăsată de femei puternice; ar trebui să le dăm atenție, să le cunoaștem istoriile!

Note:

1) Toate textele citate înarticol sunt traduse de mine.

2) Cercetările dnei Batalion preced achiziţia recentă de către Biblioteca Naţională a Israelului a arhivei personale a Hannei Szenes, despre care a relatat Asher Shafrir în articolul său din Baabel: https://baabel.ro/2021/02/hannah-szenes-o-eroina-desavarsita

Informaţii suplimentare și o înţelegere a contextului participării Hannei Szenes ca paraşutistă în armata britanică se pot obține din filmul documentar realizat de Andrea Ghiţă: https://www.youtube.com/watch?v=lh8K3nfzUP4&t=163s .

Bibliografie

https://mail.google.com/mail/u/0?ik=92104040eb&view=pt&search=all&permthid=thread-f%3A1694570698325162832&simpl=msg-f%3A1694570698325162832

Ilustraţii:

1.       Pentru frontispiciu:  Vitka Kempner, Ruzka Korczaka, Zelda Treger – de la stȃnga la dreapta. (courtesy of Yad Vashem Photo Archive) in New York Times/Opinion/ March 18/2021. Illustration by Cristiana Couceiro/photograph courtesy of Moreshet, Hashomer Hatzair Archives; United States Holocaust Memorial Museum (courtesy of Benjamin (Miedzyrzeki) Meed; Courtesy of Ghetto Fighters’ House Museum Photo Archive/ Getty

2.       Coperta cărţii (ed. William Morrow/HarperCollins, etc.)

3.       Niuta Teitelbaum as a schoolgirl 1936- Ghetto Fighters’ House Museum Photo Archive

4.       Renia Kukielka in Budapest 1944 (photo credit, courtesy of Merav Waldman via JTA)

5. Forged Passport Photo/Forged Arian Identity Card 1943 (courtesy of Ghetto Fighters’ House Museum Photo Archive)