Cluj, 1907: Gyula Léber s-a născut în aşa-numitele „vremuri de pace”, când Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar evreii se bucurau de toate drepturile obţinute în urma emancipării. Gyula era cel mai mic din cei opt copii ai familiei (patru fete şi patru băieţi).

Familia Léber avea 8 copii, 4 fete și 4 băieţi, dintre care Gyula era cel mai mic.

În 1925, unul dintre fraţi a emigrat în Eretz Israel, devenind primul bijutier și artist în metal de origine europeană stabilit la Haifa. Ceva mai târziu, ceilalţi doi fraţi s-au stabilit la Budapesta.

Gyula a învăţat meseria de bijutier și și-a deschis un atelier de profil. Ȋn scurt timp a ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi bijutieri  din Cluj, un profesionist de excepţie, de o corectitudine exemplară, faţă de clienţii săi.

În 1927, după moartea tatălui său, Gyula, care avea doar 20 de ani, a devenit stâlpul și susținătorul familiei. Familia îl considera un sprijin de nădejde atât material, cât şi moral.

Ȋn 1939 s-a căsătorit cu Ibolya Leőb, iar în 1940 a devenit tatăl unei fetiţe: Zsuzsa.

Cluj 1940. În urma celui de al Doilea Arbitraj de la Viena, semnat în 30 august, Transilvania de Nord a intrat în componenţa Ungariei

La scurt timp după această dată au fost puse în aplicare legile antievreieşti din Ungaria şi a început persecutarea evreilor. Evreii şii-au pierdut locurile de muncă; s-au închis afacerile care erau în proprietate evreiască, au fost excluși din activitatea academică și artistică şi s-a impus obligativitatea purtării stelei galbene.

 Cluj 1943. Gyula Léber a fost mobilizat în detaşamentul de muncă pentru evrei, din cadrul armatei maghiare. Condiţiile erau extrem de grele. Aceşti militari fără arme şi uniforme au avut de răbdat nu numai de frig şi de foame, ci şi de umilinţe fizice și psihice. Unitatea sa trebuia să sape tranşeele pentru armata maghiară. Familia îi rămăsese acasă, fără sprijin. Viitorul se arăta sumbru.

 Cluj 1944.  În 19 martie 1944, trupele germane au ocupat Ungaria. Alături de trupele Wehrmacht-ului au sosit trupele SS și reprezentanţii Gestapoului. Adolf Eichmann și acoliţii săi au început aplicarea soluţiei finale pentru populaţia evreiescă din Ungaria ocupată. În 3 mai 1944 a început ghetoizarea și apoi deportarea evreilor clujeni care la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie au fost îmbarcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz.

Soţia lui Gyula, fetiţa lor, Zsuzsi, și tot restul familiei au fost deportaţi și au pierit la Auschwitz.

Gyula, care era la muncă forţată, nu știa nimic din cele ce se întâmplaseră la Cluj, nu bănuia că rămăsese singur pe lume! Avea şi el problemele lui. Rănit în timpul bombardamentelor aliaţilor, mai întâi a fost internat la spitalul din Baia Mare, iar apoi la un spital  militar din Budapesta. După câteva săptămâni a evadat din spital împreună cu câţiva prieteni și timp de câteva luni s-a adăpostit într-una din “casele  cu stea galbenă” aflate sub protecţia ambasadei Suediei neutre.

Budapesta, octombrie 1944 – Trupele sovietice se apropiau de Budapesta și toţi știau că Germania va pierde războiul. În 15 octombrie 1944, amiralul Horthy, conducătorul Ungariei – care dusese tratative prealabile cu aliaţii –  a anunţat într-o cuvântare la radio că Ungaria părăsește Axa și se alătură Aliaţilor. Din păcate lucrurile au luat altă întorsătură.

După ce tentativa de a ieşi din tabăra Axei a eşuat, Horthy a fost forţat să abdice şi a fost instalat guvernul condus de Ferenc Szálasi, fondatorul şi conducătorul partidului  fascist-extremist nilaşist (al Crucilor cu Săgeţi). În scurt timp a început vânătoarea evreilor care mai trăiau la Budapesta. Erau vizate casele şi instituţiile aflate sub protecţia ambasadelor străine sau a Crucii Roşii.

Budapesta, decembrie 1944 – Nilaşiştii au ajuns la casa unde se ascundea Gyula Léber. I-au scos din casă pe toţi evreii și i-au dus la sediul “Crucilor cu săgeţi” pe str. Andrássy nr. 47. Subsolul clădirii era ticsite, oamenii erau atât de aglomeraţi încât abia mai respirau. Nilaşiştii nu încetau să zbiere la deținuți, în majoritate evrei: “Evrei împuţiţi, sfârșitul vostru e aproape, o să muriţi ca muștele puturoase!”

La un moment dat i-au obligat pe toţi deţinuţii să-şi lepede hainele şi încălţămintea,  lăsându-i numai cu lenjeria intimă pe ei.

Budapesta, 1-2 ianuarie 1945 –   Nilaşiştii i-au scos pe toţi deţinuţii din subsol și i-au mânat spre Dunăre, la o distanţă de 3-4 km. Afară era ger, minus 12 grade Celsius, și drumurile erau îngheţate. Cei care încercau să scoată un cuvânt erau împușcaţi pe loc. Când grupul a ajuns pe malul Dunării, undeva între clădirea Parlamentului și Podul cu Lanţuri, convoiul s-a oprit. Deţinuţii au fost legaţi unii de alţii, cu frânghii. Gyula a fost legat de Andor Kecskeméti, pe care îl cunoștea de la spitalul budapestan și din casa protejată unde se adăpostise.

“Foc! Foc!” au ordonat comandanţii “Crucilor cu săgeţi”. Unii evrei au murit pe loc; alţii, de disperare, au sărit în apa îngheţată a Dunării.

Gyula Léber şi prietenul său, de care era legat, au sărit în apa îngheţată și, în mod miraculos, gloanţele nu i-au nimerit.

Andor, care era budapestan şi un excelent înotător, și-a amintit că sub Podul cu Lanţuri exista o gură de canal care nu putea fi observată de pe pod. L-a tras pe Gyula într-acolo şi s-au pitit. De acolo au văzut că nilaşiştii continuau să tragă și să-i ucidă pe nefericiţii care mai înotau în apele fluviului. După o jumătate de oră focul a încetat. Au mai așteptat încă o oră în canal, au reuşit să rupă frânghia care-i unea apoi au ieșit pe una din străzile alăturate. Andor a ieșit primul și l-a tras din apă și pe Gyula, care era la capătul puterilor, salvându-i viaţa. Era ora 5 dimineaţa, era întuneric și spre norocul lor nu era nimeni pe străzi. Nu le-a venit să creadă că au scăpat cu viaţă!

Atunci au jurat să povestească generaţiilor viitoare povestea salvării lor de la o moarte sigură.

Au pornit în căutarea unui adăpost – o operaţie periculoasă. Au bătut la mai multe porţi, dar numai la a treia încercare le-a deschis cineva. Era un militar maghiar (honvéd) care nu era adeptul nilaşiştilor şi ştia de atrocităţile de pe malul Dunării. I-a primit în casa lui unde  cei doi prieteni au petrecut câteva zile. După ce s-au întremat fizic și psihic, militarul i-a escortat la Ghetoul din Budapesta, unde au mai rămas un timp. Gyula s-a îmbolnăvit de tifos, fiind din nou în pericol de a-și pierde viaţa.

Gyula Léber a revenit la Cluj în mai 1945 şi a aflat cu durere că soţia şi fiica lui pieriseră la Auschwitz… De fapt, din familia sa nu au supravieţuit decât Dr. Imre Steinberger, fiul surorii sale Klára, Otto Kohn (cu pseudonimul de scriitor Otto Kornis), fiul surorii sale Eszter şi cumnatul său, fratele soţiei decedate, Laci Leőb.  

Peste un timp și-a întemeiat o nouă familie, alături de Margit Deutsch (n. Sámson), alintată cu numele de Tünder (Zâna). Era una dintre cele mai frumoase femei din Cluj. Primul ei soţ, Filip Deutsch,  proprietarul renumitei firme „Kalap király” (Regele pălăriilor) şi cei doi fii ai lor, pieriseră în Holocaust.

Curând s-a născut fiul lui Gyula şi Tündér: prietenul meu Andrei Léber.

Gyula Léber și-a reluat meseria de bijutier și a lucrat în propriul său atelier până în 1948, după care a fost angajat al cooperativei meşteşugăreşti de profil, fiind unul dintre bijutierii cei mai apreciaţi şi căutaţi din Oraşul Comoară. Tot el a fost creatorul unor modele originale pentru îndrăgitele mărţişoare confecţionate la Electrometal Cluj.

După pensionarea a început să lucreze orfevrărie, lucrările sale din bronz (în România socialistă nu se putea lucra în argint) au putut fi admirate la expoziţiile grupului Atelier 11, din anii 1970-1976.

A emigrat în Israel în 1977, unde și-a continuat meseria pe care a iubit-o cu adevărat, creând minunate lucrări de orfevrărie din argint. A trecut în lumea celor drepţi la în 1988, la vârsta de 81 de ani. Toată viaţa a regretat că nu cunoştea numele militarului maghiar care-l salvase.

Menţionez că materialul pentru acest articol mi-a fost oferit de Andrei Léber, fiul lui Gyula, care m-a rugat să prelucrez datele și să le prezint cititorilor revistei Baabel.

Andrei face parte – la fel ca mine – din  a doua generaţie de supraviețuitori ai Holocaustului. Noi suntem consăteni, cum spune cântecul în ebraică: anahnu șneinu mi oto hakfar –  “אנחנו שנינו מאותו הכפר”

În încheierea acestui articol îi dau cuvântul lui Andrei Léber:

Aş dori să le împărtășesc cititorilor revistei Babel felul în care am închis cercul istoric legat de salvarea tatălui meu. Ziua de 2 ianuarie era marcată în familia noastră drept a doua zi de naştere a tatălui meu. În fiecare an aprindeam o lumânare în memoria salvării sale miraculoase din Dunărea îngheţată. Până în ultima zi a vieţii sale, tata nu a avut puterea sufletească de a-l căuta pe Andor Kecskeméti… „E prea dureros pentru mine!” spunea.

În 1968 a făcut o vizită la Budapesta, dar nu a avut tăria să se apropie de Podul cu Lanţuri.

După plecarea tatălui mele la cele veşnice, în 1988, mi-am luat obligaţia morală să încerc să-l găsesc pe Andor sau pe urmaşii lui.

Am întreprins multe cercetări prin intermediul prietenilor care locuiesc la Budapesta , dar fără rezultat.

Acum cinci ani am apelat la Internet şi speranţa mea s-a revigorat. Am găsit două persoane cu numele de Kecskeméti care locuiau la Budapesta: Károly şi Tamás. Am pariat pe Tamás si am nimerit!

L-am sunat pe Skype. Când a auzit numele de Léber a rămas şocat: “Tu eşti fiul lui Gyula”?. “Da”-i-am răspuns.

“Tatăl meu, Andor, a murit în 1998, dar mi-a povestit prin ce a trecut alături de Gyula”.

După câteva minute de tăcere, amândoi am izbucnit în lacrimi!

Am conversat de câteva ori şi am convenit să ne întâlnim la Budapesta.

În toamna lui 2018 am fost în vizită la Budapesta, împreună cu soţia mea, Mazal.

Întâlnirea cu Tamás am fixat-o, în mod simbolic,  în faţa clădirii de pe strada Andrássy, Nr. 47. Am păşit unul spre celălalt şi ne-m îmbrăţişat cu căldură. Simţeam că ne cunoaştem de ani de zile!

Apoi am pornit, braţ la braţ, pe acelaşi traseu pe care l-au parcurs părinţii noştri  cu peste şaptezeci de ani în urmă… Pe drum fiecare a povesti despre sine, ce a realizat în viaţă şi cum se confruntă cu trecutul.

Am ajuns la locul măcelului, lângă Podul cu Lanţuri. (Lánchíd). Gura de canal a fost închisă, dar locul se poate vedea bine şi azi. Tamás mi.a povestit că în 1970 a avut un proces al nilaşiştilor, la Budapesta. Tatăl lui a recunoscut printre ei câţiva dintre „măcelarii de la Dunăre”. Unii au fost condamnaţi la câţiva ani de închisoare, alţii au fost achitaţi…

Ne tremurau picioarele şi mâinile de emoţie. Am stat îmbrăţişaţi minute în şir, fără a scoate vreun cuvânt, cu ochii scăldaţi de lacrimi.

Ambii simţeam că ne-am îndeplinit datoria morală, nu numai faţă de părinţii nostri, ci şi, mai ales, faţă de istorie.

Cu Tamás ţin o legătură strânsă şi în prezent. Când i-am spus ca “istroria lui Andor si Gyula” va apărea în Revista Baabel a fost entuziasmat.

Am să-i trimit articolul şi el va căuta pe cineva să traducă textul în maghiară.

Andrei Léber

Mă simt onorat că Andrei (pentru prieteni Andris) mi-a încredinţat amintirile părintelui său. I-am cunoscut pe părinţii lui, Gyula și Tünder, în Clujul anilor 60-70. Au fost niște oameni deosebiţi.

Johanan Vass