Blestemul Afroditei – Partea a II-a

Scurt rezumat al primei părți: Am plecat în vacanță în Cipru. Vacanță minunată la mare, cu mult soare, distracție și mâncare bună. După o săptămână, cu toate că eram vaccinat, m-am îmbolnăvit de Covid. Febră, tuse și durere de cap. Foarte supărător. Am fost nevoit să mă mut pe 10 zile la un hotel de izolare. Plictiseală, mâncare proastă și o atmosferă de gulag. Soția mea, care a rămas sănătoasă, își continua vacanța pe plajă. După ieșirea mea din izolare, ne-am întâlnit la aeroport pentru zborul spre casă. Singura licărire de speranță în cursul celor zece zile: compasiunea cititorilor Baabel.

Și aici un rezumat și mai succint pentru cititorul grăbit: veni, vidi, vindecati!

Continuarea:

Problemele din izolare au fost multe și variate: singurătatea, dependența de mila altora, procesiunea furnicilor de-a lungul marginii patului, mâncarea necomestibilă și, mai ales, plictiseala gelatinoasă și atotcuprinzătoare. Numai ideea că această mizerie trebuia să dureze zece zile și nopți nesfârșite era suficientă să-mi provoace o depresie cruntă, mai ales la început. Dar să nu uităm și părțile mai plăcute ale izolării: poți să-ți urmezi netulburat șirul gândurilor. Numai că după cel mult două ore, toate gândurile s-au epuizat. Am decis să-mi notez impresiile, ca un jurnalist de investigație, direct la fața locului. Le-aș putea oferi magazinului The New Yorker, sau chiar mai bine să candideze direct pentru Premiul Pulitzer. Dar foarte curând inspirația mi-a secat și nu mi-au ieșit decât aceste rânduri jalnice. În orice caz, le pot trimite revistei Baabel.

Seara, înainte de a închide ochii, dorința mea cea mai fierbinte era să mă trezesc a doua zi în alt loc. Din partea mea, să fie în mijlocul unei intersecții aglomerate, în deșertul Gobi, într-o groapă de gunoi, într-un abator sau chiar într-o sală de gimnastică înconjurat de sportivi transpirați, nu contează, numai nu aici. Zadarnic. În fiecare dimineață mă trezeam între cearșafurile umede ale hotelului Eden Resort, fiecare zi un nou Groundhog Day. Era doar un mod de a da glas fanteziilor de evadare. Plănuiam să las câteva cuvinte de adio, scrise cu sânge pe hârtie igienică, la fel ca sclavul Jim, dar de unde să iau pastă de sângerete? Să cer de la gardieni, mi-ar fi dat în vileag intențiile. Nu, foarte curând am înțeles că nu exista nicio scăpare din complexul păzit cu strictețe. Mizerabila infirmerie, căreia i s-ar fi potrivit mai degrabă numele de „Temnița Afroditei”, își ținea deținuții care aveau test pozitiv și stare sufletească negativă, cu brațele puternice ale unei surori grijulii de la secția închisă de psihiatrie. Și apoi, unde aș fi putut evada de pe aceasta insulă blestemată? Dacă aș fi avut un prieten miliardar care să mă aștepte în miez de noapte cu iahtul într-un golf izolat, poate că aș fi avut o șansă…  Numai că, din păcate, cel mai bun prieten al meu nu e miliardar, nici măcar ajutor de contabil, și bineînțeles nici iaht nu are, doar o veche planșă de surf. Deci nu-mi rămânea decât numărătoarea inversă a zilelor.

Să aruncăm o privire la tovarășii mei de pușcărie. Cele trei etaje adăposteau vreo 130 de condamnați, dar pe cei mai mulți nu i-am întâlnit. Aproape toți vecinii mei de hol erau ruși zgomotoși, singuri sau cu familiile, inclusiv cu copii de toate vârstele. Toți încercau să le facă micuților captivitatea cât mai plăcută, oferindu-le înghețată de contrabandă sau distrându-i cu jocuri improvizate, cum ar fi popice, cu o minge și sticle goale de apă. În micul teren îngrădit din fața casei aveau loc discuții interminabile între deținuți, probabil toate pe același subiect: soarta noastră de leproși izolați – din motive lingvistice, acestea sunt doar presupuneri. Majoritatea rușilor nu cunoșteau nicio limbă străină, doar câțiva vorbeau o engleză pasabilă. Printre ei se număra un cuplu armean din Georgia. Evenimentele i-au prins tocmai în luna de miere, pe care probabil n-o vor uita până la sfârșitul zilelor. Singurii ne-ruși erau o tânără pereche din Birmingham, cu un copil mic, el șofer de camion, ea moașă și într-un stadiu avansat de sarcină. Mai era un indian și doi sirieni care nu se dezlipeau de telefoanele lor mobile.

Ca nou-venit în izolare, a trebuit să mă confrunt cu plecarea treptată a camarazilor mei cu mai multă vechime, care au fost înlocuiți pe parcurs cu noi internați. Cu o oarecare satisfacție mi-am urmărit propria evoluție de la novice la veteranul carantinei; de-acum era rândul meu să le ofer sfaturi valoroase noilor-veniți. Unul era legat de cumpărăturile virtuale la supermarketul din apropiere. Acestea se desfășurau cam așa: negustorul întreprinzător, un anume Demetrios, îți trimitea prin WhatsApp peste o sută de poze ale rafturilor din magazin.

Captură de ecran de pe telefonul meu mobil cu imensul album de imagini al supermarketului alături

Pe ele puteai localiza produsele dorite, după o căutare laborioasă. Inscripțiile grecești complicau și mai mult situația, fiind adesea nevoit să ghicești – oare punga conține fistic prăjit sau vârfuri de săgeți din bronz pentru asediul Troiei? Probabil că totuși fistic… Când reușeai să găsești produsul dorit, trimiteai înapoi imaginea corespunzătoare cu o notă de genul ”2 pcs of the strange-looking yellow item on the upper row in third position from left, please. And a banana.“ (2 buc din ciudățenia aceea galbenă din rândul de sus, în poziția a treia de la stânga, vă rog. Și o banană). Apoi, dacă reușeai să-ți învingi îndoielile, îi trimiteai întreprinzătorului Demetrios detaliile cardului de credit și așteptai livrarea, care venea de obicei după amiază. Recepția te chema să-ți preiei comanda. Poarta se deschidea pentru o fracțiune de secundă și după ce primeai marfa, se încuia din nou fără milă. Iar tu rămâneai cu antidepresivele în mână, singur și părăsit la poarta raiului, închisă ermetic.

O dată pe zi venea un paznic mascat și îți ținea un pistol la cap. De fapt era termometrul, dar arăta ca un pistol. Pe ecran apărea imediat verdictul: “36,4 °C” sau “Muritorule, nu mai ai mult de trăit.” Temperatura mea a fost tot timpul normală, dar de siguranță, pentru a „păcăli” moartea, am rezervat zborul de întoarcere pentru ziua eliberării mele. Aveam senzația că se va dovedi un mijloc eficient de a influența viitorul în favoarea mea. Dacă șmecheria funcționează și prelungește cu adevărat viața, o să-mi rezerv un bilet la balul de Revelion din 2076 – al 120-lea pentru mine – pe care aș vrea să-l petrec cu caviar și șampanie și cu o duzină de dansatoare Gogo în eșarfe de pene roz.

Între timp, corespondam prin internet cu soția, care nu s-a infectat. De durere pentru soarta mea, și-a închiriat un mic apartament de lux, cu acces direct la piscină și nu departe de plajă, unde încerca să se bucure și pentru mine de viața la plajă. Ea, săraca, trebuia să se descurce singură, nu ca mine, care aveam casa și masa asigurate. Ea putea numai să viseze la mesele în pungi de plastic verde, atârnate pe clanța exterioară a ușii. Asta e soarta tristă a călătorului de lux rămas singur: nu poți avea totul. Înțelegea și ea că nu avea niciun rost să vină la Eden Resort, oricum nu ar fi lăsat-o să intre. Trebuia să fie puternică și să aștepte eliberarea mea în singurătatea apartamentului ei de lux cu vedere la mare. Biata Marina!


Oaspeții mei la cină. Ele apreciau mâncarea de la Eden Resort mult mai mult decât mine.

Cele 10 zile au început să se rostogolească imperceptibil la început, apoi ceva mai ușor; 9, 8, 7 zile, apoi încă 6, încă 5 zile, iată a început a doua repriză! Încă 4 zile, 3, încă 2 zile egale cu o criză temporară de detenție. Și încă un record personal: am deschis, am mâncat și am digerat conținutul lipsit de gust a 30 de pungi de plastic verzi care atârnau pe clanța ușii. În sfârșit încă o singură zi, mai puțin de 24 de ore! Mi-au dat un certificat de eliberare, care dovedește că sunt din nou un om ca toți ceilalți și nu mai sunt considerat dușmanul poporului. Dintr-o dată extratereștrii vorbeau cu mine și chiar am avut impresia unui zâmbet ușor, undeva în casca opacă de astronaut. Chiar m-au întrebat la ce oră vreau să comand taxiul să mă ia.



Doi extratereștri tăcuți instalează o nouă cameră de supraveghere pentru a îmbunătăți controlul asupra deținutilor

Oh, taxi, taxi, taxi! Ce cuvânt minunat din antichitatea clasică,  probabil carul de război al lui Menelaus – cel puțin asta credeam inițial. Din păcate, nu este adevărat, vine de la taxonii latini pentru calcularea unui tarif. Nu-mi pasă, principalul este să mă ia de aici și să mă ducă cât mai departe!

În timp ce citiți aceste rânduri scrise cu lacrimi de convalescent garantat neinfecțioase, sunt deja la servici în Elveția și îmi amintesc de călătoria recentă în Cipru cu uimire și recunoștință. Nu oricine are parte de o asemenea aventură! La anxioasa întrebare „Ce să fac?”, adresată de Arthur Rimbaud prietenului său Arthur Schnitzler, celebrul romancier austriac i-a răspuns: „Mă întrebi ce să faci? Îți spun: Trăiește sălbatic și periculos, Arthur”. Sunt absolut de acord cu colegul austriac. Prea precautul Rimbaud a ignorat sfatul bun și a murit tânăr, în pat. Ei bine, la aproape 65 de ani, asta nu mi se mai poate întâmpla…

Scuzați că întrerup aici, dar tocmai am auzit despre o croazieră foarte interesantă pe Nilul superior și Lacul Tanganyika. Malarie, spuneți? Iau cu mine un spray anti-țânțari. Și ebola-șmebola, nu-mi pasă.

Peter Biro

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on October 5, 2021 Reply

    Draga Peter, ma bucur ca ati ajuns teferi si sanatosi acasa. Dupa ce m-am distrat copios la prima ta relatare, am inceput sa ma gandesc, din pacate, sau din fericire, prea tarziu, la ce ai fi putut sa te gandesti in detentia de la
    Eden Resort.

    Cum ai fi procedat tu daca era insarcinat in ministerul Ciprului cu sarcina de a-i izola pe “covidisti”?

    Nu uita insa ca Cipru nu este Elvetia si ca probabil bugetul lor este un buget limitat.

    In asteptarea croazierei pe Nilul superior, dar inainte de a lua zborul, gandeste-te de doua ori :-))

    Cu simpatie si urari de sanatate !!

  • Eva Grosz commented on October 5, 2021 Reply

    Ce poveste ! S-a sfârșit cu bine și a rămas doar o amintire . Cititorii au avut emoții ,dar și ocazia de a citi două texte fermecătoare, cuprinzând o gamă largă de stări sufletești care a relevat un talent de aventurier …dar și de scriitor! Să fiți sănătoși împreună cu soția care, sunt convinsă, că nu a petrecut cu plăcere cele 10 zile obligatorii pe insulă. Mi se pare că Elveția este un loc de turism minunat !

    • Peter commented on October 5, 2021 Reply

      Vă mulțumesc pentru cuvintele de laudă, doamna Grosz. Oricine poate trăi cumva, dar raportarea despre viață este un angajament superior. Nu încerc altceva decât să obțin ceva demn de știut din tot ce întâlnesc. Și dacă este amuzant pe deasupra, cu atât mai bine.

      • Eva Grosz commented on October 5, 2021 Reply

        Și eu vă mulțumesc pentru că ați împărțit cu cititorii această poveste nu prea plăcută. Adevărul e că am urmărit în revistă continuarea primei părți cu nerăbdare ca să aflu că ați trecut de ceea ce putea fi mai rău. Fiind într-un loc străin nu era simplu ,sunt convinsă !

  • Klein Ivan commented on October 5, 2021 Reply

    Totul e bine cînd se termină cu bine . Aștept de la autor răspuns la întrebarea a 2-a a comentariului meu din September 30 , 2021 . Sănătate . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *