Aș dori vă împărtășesc despre ultima mea întâlnire cu amintirile unei femei cu totul aparte, Ruth Klüger, pe care le-am cunoscut anul trecut, în timpul primului lock-down de primăvară. Le-am găsit într-o carte aflată pe o lădiță, în fața unei librării în pragul închiderii. Citind cartea Unterwegs verloren, Errinerungen aveam să aflu povestea vieții de după război a unei tinere vieneze, născute în 1931, supraviețuitoare a Holocaustului.

Cu o săptămână în urmă, când soarele de toamnă târzie a strălucit pentru ultima dată în acest an, m-am trezit blocată în traficul de la ora prânzului care sufoca întregul centrul al Vienei. “Alles futsch! Tutto perduto!” vorba Adelei din opereta Liliacul, o it-girl a societății vieneze din epoca Biedermeier. Ce idee nefericită a avut Franz Josef construind Bulevardul Ringstrasse care înconjoară orașul vechi, am vorbit cu mine însămi, deznădăjduită că voi petrece câteva ore bune în mașină. Nu s-a gândit niciodată că 600 de ani de dominație a Habsburgilor vor lua sfârșit. Odată cu el a pierit și centrul de putere al imperiului care încercuiește labirintul de străduțe cu sens unic sau cu acces interzis, denumit Innere Stadt (orașul interior). De la dispariția Imperiului zona de paradă a împăratului a devenit locul marșurilor, al demonstrațiilor și Love Parade. Dacă era sâmbătă, era demonstrație.

Innere Stadt a rămas un amalgam inedit de cultură, economie, religie și artă culinară, parcă predestinat întâlnirilor neprevăzute cu persoane pe care nu le-ai mai văzut de ani și ani, colegi din toata lumea, prieteni sau pur și simplu cunoscuți. În vechea cafenea cu arcade, fosta sală de concerte în care a cântat și Mozart, ne-am înfundat împreună cu prietena mea Loredana în fotoliile de plus roșu, poziționate strategic, la o masă lipită de fereastră. Decretând imediat „Perdelstroika”, ne-am îmbunătățit vizibilitatea. La o cafea și un ștrudel cu prune de sezon am putut privi direct în sacoșele celor ieșiți în grabă să-și facă ultimele cumpărături strict necesare înainte de lock-down: pahare de cristal, haine de blană sau poșete. Firesc, a sosit și prima întâlnire neașteptată, tipică, din centru. O veche prietenă a ieșit grăbită din magazinul de vizavi, purtându-și cu nonșalanță eleganța monocromatică asortată cu o eșarfă roșu-portocaliu. Ea căuta din priviri persoana care tocmai mă salutase prin fereastră: un cunoscut scriitor și politolog al cărui timbru cald venea cândva de departe, pe calea undelor radiofonice în casele noastre.

Am ieșit repede din cafenea pentru un small-talk. Cum să nu adori centrul Vienei! După rumoarea chelnerilor am perceput și nervozitatea vânzătoarelor în plimbarea mea fără un scop anume prin magazine. Nici reducerile de lock-down nu atrăgeau cumpărătorii decât la căscat gura printre rafturile cu mărfuri „Outlet”. Chiar și sacoșa mea de cumpărături era o relicvă a trecutului, rămasă de la fostul magazin de porțelanuri. Din toata tradiția a supraviețuit numai cartonul fin desenat și impregnat: la nuntă tinerii nu-și mai doresc un servici de porțelan sau tacâmuri de argint, ci o călătorie în Maledive. Argintul rămâne, căsătoria trece…

Acum, călătoria mea spre casă s-a oprit la numai câțiva metri de Ringstrasse, lângă un anticariat și un mic restaurant. Plimbăreții de sâmbătă, prizonieri acum în centrul orașului, au coborât resemnați din automobile, organizându-și ad-hoc provizii cu cafea, apă minerală și fursecuri.

M-am îndreptat spre trotuarul din fața anticariatul pentru a scotoci în lăzile pline cu cărți, căutând ceva „ușor” pentru a face așteptarea suportabilă. Am ridicat o carte a lui Peter Ustinov, când ochii mi-au căzut pe coperta cărții lui Ruth Klüger Weiter leben, Eine Jugend. Un nou lock-down, o reîntâlnire surpriză, într-un loc din Viena care nu și-a găsit încă liniștea. Eram în Piața Dr. Karl Lueger, cu statuia primarului considerat inovatorul urbanistic al orașului în secolul al XIX-lea și inițiatorul populismului de dreapta în politică.

Surprinsă de această întâlnire neașteptată, am cumpărat cartea și m-am ghemuit comod în scaunul mașinii. Am deschis paginile… Cuprinsul… Prima Parte: Viena, Partea a doua: Lagărul… „Secretul despre care șușoteau adulții era moartea, nu ceva despre sex… Cu pătura trasă peste cap, speram să prind ceva din aceste vești îngrozitoare. Câteodată era vorba despre cunoștințe îndepărtate, alteori despre rude, dar întotdeauna despre evrei.” Așa își începe Ruth Klüger amintirile despre copilăria ei la Viena: cu vocile șoptite ale femeilor adunate în jurul mesei din sufragerie, cu povestea lui Hans, speriat, bătut și care jurase să nu spună nimic. „Dar, slavă Domnului, e în viață!”

Ruth nu a cunoscut decât foarte puțin orașul copilăriei, nu se puteau face excursii și chiar înainte de Judenstern totul era închis, interzis sau inaccesibil evreilor. Fiind cea mai tânără din familie, ea era singura care cunoștea Alpii numai din cartea de geografie. Denumiri ca Semmering, Wolfgangsee sau Vorarlberg purtau amintiri idilice doar pentru verișorii ei mai mari. Generația lui Ruth se afla la răspântia timpurilor, între copiii foarte mici, care nu înțelegeau nimic și cei care, numai cu câțiva ani mai mari, cunoscuseră altfel Viena. La numai șapte ani, ea și-ar fi dorit să i se permită să stea pe o bancă din parc și să numere norii în trecerea lor efemeră pe cer. “Această Vienă, din care mie nu mi-a reușit evadarea, era o închisoare, în care veșnic se discuta despre evadare, adică emigrare”. Nu i-a rămas decât speranța că la următoarea apariție a revistelor pentru copii, Fluturele și Papagalul, va fi în altă țară.

Amintirile despre școala începută în septembrie 1938 le-am găsit cu greu printre rândurile primului capitol, doar o imagine din prima zi de școală, când tatăl a așteptat-o retras, mult prea departe de intrare, cu un cornet plin cu dulciuri. De atunci sălile de clasă au devenit tot mai întunecoase și mai reci. Cu cât numărul elevilor și al profesorilor scădea, cu atât pentru Ruth și alți copii drumul spre școală se prelungea, pe jos sau în tramvai, unde nu aveau voie să se așeze pe scaune. Apoi a rămas acasă, scriind poezii. Singura ei prietenă, Liesl, fermecată de talentul ei literar, recita cu bucurie din creațiile ei.

Pentru fiecare dintre noi, copilăria e un lucru de care nu ne vom putea despărți toată viața. Lui Ruth i-au rămas din orașul natal numai vorba și scrisul. Nicio rudă, niciun prieten, nicio cunoștință. Însă talentul literar al fetiței care și-a găsit refugiul în a scrie versuri a fost atât de pregnant, încât nici cele mai mari tragedii umane nu au putut să-i distrugă ce i-a mai rămas din inocența copilăriei: talentul. Poate regretul acestor ani pierduți au făcut-o să studieze limba și literatura germană în America, devenind cea mai renumită cercetătoare în germanistică, o autoritate de necontestat în domeniu.

“Despre Viena, fiecare își are propriile amintiri”, am citit mai departe… Pentru ea orașul nu era nici străin, nici familiar, ci înfricoșător din cauza urii. Viena a rămas toată viața o carte de povești, aceeași carte pe care am citit-o și eu fetiței mele: legendele despre dragul Augustin și ciumă, cornurile vieneze în formă de semilună și asaltul otomanilor, casa zmeului sau a vacii cu ochelari.”

În 1940 basmele lui Grimm au fost desenate și animate de Walt Disney, iar Ruth a văzut în povestea animată a prințesei și a mamei vitrege numai o interdicție: cui i se permite accesul în palat sau în sala de cinema. A reușit să vadă Albă ca Zăpada la cinematograful din cartier cu teama în suflet, căci fetele cofetarului, un nazist înfocat, s-au năpustit asupra ei. La finalul filmului a rămas singură în sală, plângând. Cum putea o mamă să aline suferința copilului ei care vrea să facă dreptate în lume, când era clar că abia își mai puteau ține zilele? Rămase singure, mama a refuzat să-și trimită fiica cu unul din ultimele transporturi pentru copii și în 1942 au fost deportate la Theresienstadt.

În povestea copilăriei un loc aparte l-a avut despărțirea de tatăl ei, care a amânat până în ultima clipă plecarea spre Italia, apoi spre Franța. Ruth a mărturisit că timp de decenii a luptat cu ideea morții tatălui ei la Auschwitz, crezând mereu că el a reușit să se sinucidă înainte… „căci era medic și cu siguranță a avut o tabletă. O jumătate din viață mi-a trebuit ca să înțeleg că această iluzie s-a dezvoltat în ceața unei dorințe”, povestea ea mai departe. Despărțirea de tatăl ei, numai cu o urare de noapte bună în fața pătuțului ei, fără a-l conduce la gară, a fost mult prea puțin pentru suflet. Decenii la rând a încercat să restabilească legătura spirituală cu tatăl ei, scriindu-i poezii. ”Important este nu numai ce se întâmplă, dar și cum și unde. Chiar și moartea, mai ales moartea; cum ne stingem din viață înseamnă foarte mult, pentru că există atât de multe feluri de a ne sfârși”, scria Ruth la finalul evocării amintirii tatălui ei.

Am ieșit din mașină. Respir adânc aerul cu fum de țigară și miros de cafea, purtat de vânt peste lumea blocată în trafic. Vuietul vocilor, al coloanei cu steaguri de la demonstrația de pe Ringstrasse încă nu s-a stins. M-am așezat la soare, pe băncuța de lângă gardul din jurul grupul statuar Karl Lueger, mâzgălit cu graffitti: SCHANDE (Rușine). Fostul primar al Vienei, de pe vremea construcției Bulevardului Ringstrasse, nu se jena să se bucure de societatea evreiască și să profite financiar de pe urma ei, strigându-și în același timp retorica antisemită în discursurile politice oficiale.

Mă gândeam la sfârșitul războiului. În 1945 Ruth și mama ei au reușit să evadeze, ajungând în Bavaria, în zona ocupată de armata americană. În același timp, la Viena mamele își ascundeau băieții în pivnițe, sau în satele învecinate, pentru a-i salva de la încorporarea militară. De la vârsta de 15 ani, armata devenise obligatorie.

Acasă am citit până târziu în noapte amintirile lui Ruth. Epilogul era dedicat șederii ei la Göttingen, unde a apărut și prima ediție a cărții. În gândurile așternute pe hârtie am văzut dorul ei de copilărie și un reproș că lumea în care a fost nevoită să trăiască era ca imaginea răsturnată în oglindă a celei pe care și-ar fi dorit-o. În 2011, Ruth și-a sărbătorit aniversarea a 80 de ani într-un cinematograf din Viena, povestind un secol de istorie, iar cartea ei, considerată emblematică pentru viața interbelică vieneză, a ajuns la a 16-a ediție.