Într-un articol anterior, în care scriam despre ouăle imperiale de Paști găzduite de muzeul Fabergé din Sankt Petersburg, făceam apologia nevoii omului de frumusețe și de poveste. Nu sunt nevoile cele mai importante, cele de bază, dar ele există, sunt în mod sigur nevoi reale care, atunci când sunt împlinite ne luminează viețile.

Am avut șansa de a-mi împlini aceste necesități sufletești petrecând, de curând, o oră dintr-o după-amiază de iarnă timpurie în cafeneaua considerată una dintre cele mai frumoase din lume, New York Kávéház (New York Café) din Budapesta. Așez amintirea acestei după-amiezi în colecția mea de momente strălucitoare, visate îndelung și apoi trăite cu încântare adevărată.

Cunoșteam de pe internet splendoarea locului, cât și faptul că anumite ierarhizări din domeniu pun această cafenea pe primul loc în lume, sau în orice caz pe unul din primele. Prietena mea și cu mine, două turiste hotărâte, am pus pe lista noastră de obiective de văzut și de făcut în Budapesta, neapărat un răgaz la New York Café, doar tot trebuia să bem cafea, de ce n-am face-o chiar aici?

New York Café, care și-a deschis ușile acum mai bine de 120 de ani, în 23 octombrie 1894, are poveștile și legendele ei, ceea ce este absolut de înțeles știind lunga istorie a localului care a străbătut războaie și răsturnări de orânduiri sociale și politice dar știind, mai cu seamă, pleiada de oameni de cultură care au însuflețit locul.

Fusese, de la bun început, un loc foarte popular, foarte îndrăgit de scriitori, poeți, publiciști ai începutului de secol XX, multe ziare budapestane celebre și influente fiind editate chiar în acest local unde, la galerie, oamenii de litere își petreceau uneori întreaga zi. Îndeplinea, în epocă, rolul de atelier de creație, birou, dar și refugiu al scriitorilor, unde discuțiile lor întinse pe ore întregi ofereau inspirație și, astfel, multe scrieri ajunse opere de referință s-au născut între aceste ziduri, una din cărțile mult îndrăgite, Băieții din strada Pál, fiind scrisă de Ferenc Molnár chiar aici.

Nu e de mirare că scriitorul Sándor Márai a afirmat că ”Fără cafenea, nici literatură nu există”.

Încă de la deschiderea cafenelei, scriitorii primeau din partea casei hârtia, cerneala și penițele – asta până în ziua când unul din ei, Frigyes Karinthy, a răsturnat din greșeală călimara pe una din canapele. Conținutul călimării a pătat canapeaua din pluș și de atunci cerneala a fost scoasă din uz și înlocuită cu creioane, cu care poeții și publiciștii maghiari ai vremii și-au continuat consemnarea ideilor, generând scrierile care încântă cititorii până astăzi.

Petrecând zile întregi în cafenea, scriitorii legau prietenii cu chelnerii care le cunoșteau preferințele și îi serveau uneori chiar fără să fie nevoie să-i mai întrebe ce doreau. În incintă puteai să-ți lustruiești pantofii, să ți se calce hainele, să fii tuns sau chiar să fii găzduit peste noapte la hotel, dacă discuțiile se prelungeau atât de mult încât nu mai avea rost să pleci acasă. Se formase, de bună seamă, o comunitate a locului, plină atât de farmec, cât și de valoare.

Când intri în holul cafenelei, trecând de ușa principală, pătrunzi nu doar într-un local preafrumos, ci într-un timp, într-o epocă despre care doar ai citit sau ai văzut filme și ți-ai dorit s-o poți vedea în realitate. Este epoca în care oamenii aveau răgazul de a savura clipele, de a împărtăși și schimba idei, fără graba bezmetică a timpurilor noastre în care fugim spre un țel (uneori iluzoriu), înfruntând vacarmul zilelor și ignorând că ne depărtăm de noi înșine.

Stilul clădirii este eclectic, un amestec opulent, impecabil întreținut, de ornamente, picturi murale, lămpi pline de farmec, mobilier de epocă și o atmosferă caldă, primitoare și confortabilă, accentuată de muzică, un răsfăț pe care îl asigură alternativ pianul, sau o mică orchestră aflată la galerie. Culorile sunt estompate și discrete, oglinzi reflectă luminile frumoaselor lămpi, picturile de pe pereți și tavan sunt pline de eleganță și, cu toate că locul e imens, el te primește parcă în brațe imediat ce intri, nu e nici apăsător și nici intimidant, mai presus de orice e confortabil, primitor și, bineînțeles, fascinant.

Arhitectul clădirii a fost Alajos Hauszmann, asistat de Flóris Korb și Kálmán Giergl, din planurile concepute de ei rezultând un palat de patru etaje, care găzduiește la parter cafeneaua. Palatul a fost inițial cunoscut sub numele de New York Palace. Interiorul bogat ornamentat este separat în spații distincte prin stâlpi de marmură în spirală. În prezent, aici găsim cafeneaua, un bar, un restaurant și la etajele superioare un hotel.

Timp de mai multe decenii, la începutul secolului trecut, aici a fost locul de întâlnire la modă a intelectualității budapestane, fără a-i exclude însă pe cetățenii obișnuiți ai orașului. Clădirea are desigur istoria ei, supusă istoriei orașului și timpurilor, dându-i-se diferite utilizări, în funcție de răsturnările politice ale vremurilor. Astfel, în anii 1950, cei ai stalinismului, aici funcționa un mare magazin de articole sportive.

Peste palat au trecut ani mulți și renovarea lui, care i-a redat cu fidelitate și multă grijă splendoarea, s-a desăvârșit în 2014 sub coordonarea designerului Adam Tihany.

Noul proprietar a reinaugurat New York Café, evocând una dintre legendele care însoțesc istoria cafenelei. Se spune că acum mai bine de 120 de ani, în ziua deschiderii, scriitorul Ferenc Molnár, fermecat de acest loc, ar fi afirmat că ușa de intrare a cafenelei ar trebui să rămână deschisă pentru totdeauna. Mai mult, ar trebui să nu poată fi închisă deloc, așa încât cheia ar trebui aruncată în Dunăre. În 2014, proprietarul actual al locului a aruncat într-adevăr cheile de la intrare în Dunăre, spunând că își dorește ca acest stabiliment să-și țină ușile deschise măcar pentru încă 120 de ani.

– Povestește-mi o întâmplare extraordinară pe care s-o țin minte și s-o leg pentru totdeauna de prezența noastră aici, în această după-amiază, mi-a cerut prietena mea cu care vizitam capitala Ungariei, voind pesemne să fixeze în minte cu și mai multă putere această zi turistico-hibernală, un intermezzo mult dorit, plănuit și așteptat.

Chelnerul tocmai ne aducea cafelele comandate de pe meniul în care scria ”cafea de 24 de karate” și în spatele meu, la câțiva metri, pianistul cânta un aranjament din melodii ale unor filme celebre, iar eu, ca să-i fac pe plac prietenei mele, i-am răspuns:

– Ți-am povestit despre bluza mea de mătase verde, cea cu dungi negre de catifea? Bluza mea de purtat la evenimente mai speciale avea dungi subțiri care străluceau în ape, alternanța dintre negrul de catifea și verdele smarald strălucitor se așeza perfect în croiul chimono. Decolteul bluzei era în formă de V, încadrându-mi gâtul, pe mijloc bluza era strânsă, dar amplă la mâneci și fusta de mătase neagră, cu care o potrivisem în seara concertului, îi dădea un aer de eleganță simplă, necăutată, dar perfectă pentru seara aceea. Aveam biletul destul de aproape de scenă, pe mijlocul sălii, luminile se estompau încet și artiștii orchestrei simfonice își acordau instrumentele, era atmosfera specifică ce emana căldura anticipației plăcerii fără greș oferite de muzică. Concertul a început. Îmi simțeam inima bătând. La una din viori cânta el, bărbatul plin de siguranță care mă privise admirativ de când își ocupase locul în orchestră. Așa a făcut toată seara și cele două ore au trecut într-o clipă. În picioare, la sfârșit, aplaudând împreună cu toată sala, l-am văzut salutându-mă discret. I-am surâs fiindcă așa știu eu să ies din încurcătură. Sau să intru…

Au trecut câteva săptămâni de la concertul în care inaugurasem bluza verde cu dungi negre de catifea și în care violonistul din rândul al doilea, din stânga orchestrei, mă privise cu admirație. Nu mă mai gândeam la el, aproape îl uitasem. Acum răsfoiam în librăria din centru un album de artă, Van Gogh, o ediție de lux dintr-o serie tocmai lansată.

– Îți plac impresioniștii? – am auzit o voce din spatele meu interpelându-mă cu nonșalanță, de parcă mă cunoștea deja și voia doar niște detalii care îi scăpaseră deocamdată. Era el, violonistul cu priviri alunecoase.

– Da, îmi plac și impresioniștii și post-impresioniștii, am zâmbit eu, dar ei vin pe locul doi după flamanzi.

Conversația se legă ușor și m-am trezit povestindu-i cum pictorul meu preferat era Pieter Bruegel cel Bătrân, flamandul care inițiase în secolul XVI o întreagă dinastie de pictori și care mă subjugase în Muzeul de Istoria Artei din Viena, unde, în fața tabloului ”Vânători în zăpadă” am încremenit și am devenit admiratoarea lui devotată pe veci.

– Știi, e ca în iubire, m-am apucat să-i explic, de parcă îl cunoșteam de când lumea, nu știi să spui de ce îți place dintr-o dată un om, e fără explicație, dar atracția e plină de forță reală și deodată te trezești organizându-ți viața în funcție de acel om, te trezești că îți ocupă gândurile, la fel cum ocupă o armată cuceritoare teritorii…

– Așa cum e acum la noi? – m-a întrebat el fără să piardă acest moment pe care eu, cu toată buna credință, i-l servisem pe tavă.

Am încercat din nou să zâmbesc dezarmant

– Știu și eu cum e cu noi?

Ieșiserăm deja din librărie și mergeam agale pe strada pietonală, în dimineața răcoroasă de toamnă, cu aerul mușcător și lumina inegalabilă, coaptă și învăluitoare.

– Vino să bem o cafea și să vedem cum e cu noi, mă invită el.

Ne-am oprit în prima cafenea, la parterul unui hotel dărăpănat, vechi de o sută de ani.

Atunci a început pentru noi o poveste care nu este uitată și care se leagă de o altă cafenea, iată… dar și de o bluză cu dungi negre de catifea pe fond verde smarald.

Buna mea prietenă a făcut ochii mari:

– Chiar așa a fost? Chiar ai trăit povestea asta?

– Poate că am trăit-o, sau poate doar am dorit s-o trăiesc, sau poate că o voi trăi. Lumea mai e încă plină de mister și orice e posibil.

Am terminat cafeaua extraordinar de bună și, cu privirile încă lipite de decorul flamboaiant al cafenelei, am ieșit în după amiaza budapestană. Pianistul ne petrecea cu melodia Strangers in the night, era ”ora albastră” și bulevardele își aprindeau luminile, iar eu simțeam că aș vrea să arunc într-o Dunăre imaginară cheia care ține încuiată credința și speranța că povești grozave mai pot exista.

Anca Laslo