Titlul articolului meu este și titlul unei cărți extraordinare despre care vreau să scriu. Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina (Editura Humanitas, 2021) este un roman istoric inspirat de propria familie a scriitoarei, bunicul ei patern fiind unul din cei cinci sute de copii dintr-un tren spre Samarkand, cu care se evacuau orfanii rămași pe drumuri în regiunea Povolgia, din apropierea Volgăi, în primii ani de după revoluția bolșevică. Cartea, o apariție recentă, cel mai nou roman al scriitoarei ruse, de origine tătară, pe care o cunosc și o admir deja datorită cărților anterior apărute în România, este bestseller, a fost tradusă în 20 de limbi și i s-au cumpărat drepturile de ecranizare de către cineastul rus Aleksei Efimovici.

Trenul spre Samarkand este epopeea unei călătorii, un roman pasibil de a fi așezat în galeria marilor romane rusești, o carte ce spune povestea încercării de a salva cinci sute de copii orfani sau pribegi de la foamete, prin strămutarea lor din Kazan în blândul, însoritul și îndestulatul sud uzbec, la Samarkand. Cinci sute de copii în zdrențe, înfometați și înfrigurați sunt urcați într-un tren care-i va duce cale de 3000 de km, ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste să-i salveze de dezastrul care o bântuie. Suntem în anul 1923, la scurt timp după un război devastator și după o revoluție bolșevică aproape neîncheiată încă, după trei ani de secetă accentuată și după o politică a rechiziționării produselor agricole ținute de țăranii ruși drept rezerve, care au declanșat o tragedie inimaginabilă, generalizată în toată țara. Bunicul scriitoarei a fost un astfel de copil, căci dacă nu am ști asta și dacă nu am ști cât de mult s-a documentat scriitoarea în arhivele vremii, am putea crede că totul este o născocire a ei, un tren simbolic ca o arcă a salvării unor vieți, în care ne dăm seama că salvatorii înșiși sunt, la rândul lor, salvați prin demersul lor. Vom călători, în această carte care ne acaparează, într-un tren al speranței de viață care este, în egală măsură, un tren al groazei: de moarte, de boală, de foame, de sete, de frig, de pericole. Drumul va fi deopotrivă aventuros în modul cel mai concret, dar și spiritual, plin de momente neașteptate și de răsturnări de situație, de factură cinematografică, întregul ansamblu de scene excepționale create de Iahina fiind unul luminos până la urmă. Limanul va fi atins după momente de un simbolism superb.

Guzel Iahina accentuează prin scene de un umanism de netăgăduit, capacitatea omului de a recunoaște binele diluat în rău și invers, fără a banaliza răul descris, dar și fără a idealiza binele, nuanțând realitatea descrisă, cu cele două laturi omniprezente împletindu-se credibil și formând magistral țesătura întregii cărți.

Ceea ce scrie Guzel Iahina este ficțiune, dar ceea ce face ea este transformarea istoriei în literatură, ajutând cititorul să cunoască o istorie bine ascunsă, o istorie a oamenilor de rând, aceea care alcătuiește desigur istoria unei țări. Alături de ea vom cunoaște fapte, vom simți spaime, dureri și bucurii dar, mai ales, vom reconsidera aspecte neștiute ale unei porțiuni de istorie rusă de acum o sută de ani, în care vom identifica, din nefericire, imagini aidoma celor pe care le putem vedea chiar în acest prezent al nostru, în diferite părți ale lumii, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate de noi, dar existente și cutremurătoare.

Eroii maturi ai cărții sunt salvatorii copiilor, ei înșiși fiind salvați și purificați în această călătorie răvășitoare. Deev este comandantul sovietic, cu pete întunecate pe conștiință, tânăr soldat devotat, fost participant la acțiunile de rechiziții duse la îndeplinire de armată, orfan el însuși, care trebuie să conducă acest tren plin de copii la destinație. El va fi ajutat, dar și supravegheat, de frumoasa Belaia, femeia comisar răspunzătoare de evacuarea copiilor, de Bug, felcerul bătrân și de câteva femei care se vor îngriji de copii. Una dintre ele, Fatima, este reprezentarea unui înger păzitor, o mamă care și-a pierdut băiețelul și care îi numește pe toți copiii din tren cu numele fiului ei. Citind, ne vom apropia de ei, îi vom cunoaște, vom pricepe ce îi motivează și vom lua parte la întâmplările fabuloase prin care trec. Aceste personaje sunt conturate de nuanțele multiple ale personalităților lor, toți conțin și rău și bine, nimic nu e alb sau negru, totul este dual și policrom la acești eroi și tocmai acest lucru îi face credibili, în timpuri frământate de istoria necruțătoare. Dacă veți citi cartea veți vedea că ea se poate asemăna de multe ori cu un tablou imens pictat de Guzel Iahina, în care tonurile folosite sunt multiple: tragedie dar și ironie, sarcasm, bunătate solară, oroare, chiar și umor, umanitate mai presus de orice.

La un moment dat, Deev realizează că omul are nevoie de foarte puțin ca să își desăvârșească fericirea. El are nevoie de liniște, să se bucure de munca lui, de familia lui, de prieteni, de grădina lui, de copii. O existență care ar trebui să poată fi simplă. Atunci când i se refuză natura simplă a vieții, refuz determinat de regimul politic, de dictatură, de război, omul se dezumanizează chiar fără să-și dea seama. Tocmai de această grozăvie a dezumanizării se salvează cei care duc trenul cu cinci sute de copii la Samarkand, plătind prețul moral și emoțional cerut de vremuri.

Copiii din tren au toți porecle, numele lor sunt pe jumătate cele date de părinți, pe jumătate cele câștigate în pribegia întinsă pe ani de zile, pribegie căreia i-au supraviețuit tocmai prin activitățile cuprinse în aceste porecle. În mod surprinzător, încercând să deslușesc cât mai multe despre această carte, am aflat că poreclele nu au fost născocite de către Guzel Iahina, ea le-a găsit în documentele vremii, din arhivele cercetate luni de zile. Astfel, am înțeles și mai bine de ce, în ultimele pagini ale cărții sunt înșirate toate aceste cinci sute de nume/porecle, fiecare urmat de un punct. Nu de virgulă, nu de un număr ci de un punct care să te facă, pe tine cititor, să te oprești. Și să respiri.

Cărțile lui Guzel Iahina se părăsesc cu greutate, ieși greu din atmosfera care te învăluie și te bântuie încă un timp îndelungat după ce ai sfârșit de citit. Vrei să afli ce se întâmplă, pagină după pagină și vrei, în același timp, să nu se termine… dorințe antagonice care te vor însoți pe tot drumul spre Samarkand.

O scenă anume m-a făcut să vreau să scriu despre această carte, să nu o las să se sedimenteze în tăcere în mintea și inima mea, printre altele multe. Trenul pornește din gara Kazan, în jurul lui, în fiecare stație se adună mulți pribegi care ar vrea să se urce și ei. Acum, o mamă cu un nou născut în brațe, aleargă după tren întinzând pruncul ca cineva să-l ia și astfel să-l salveze. Mama aleargă și aleargă și, pentru că nimeni din tren nu ia copilul, aceasta îl pune, în ultimele secunde, pe scara metalică a ultimului vagon. O sută de ani mai târziu, în acest prezent pe care îl străbatem, într-un aeroport din Kabul, o mamă afgană disperată își întinde peste gardul din sârmă ghimpată, copilul înfășat implorând ca un soldat american să-l ia și să-l salveze. Gestul transcende timpul și timpurile, instinctul se dovedește același.

Zilele acestea, în acest război al nostru, pe care îl traversăm zi după zi, în Europa și în lume au loc proteste, unele violente, împotriva restricțiilor impuse de autoritățile diferitelor țări pentru a se lupta cu ravagiile pandemiei.

În timpul lecturii acestei cărți, gândurile mele au ajuns adesea la pribegii afgani, sirieni sau cine știe ce alte neamuri, care așteaptă în fața gardurilor de sârmă din pădurile înghețate de la granița Poloniei cu Belarus, îndurarea unor autorități europene, care s-ar cuveni să găsească soluții.

Nimeni nu protestează împotriva acestei situații inacceptabile, pur și simplu. Mii de oameni, nu contează cine îi manipulează, cum au ajuns acolo, ființe umane vii, mulți copii, stau afară și așteaptă o soluție îndurătoare, fiind folosiți ca niște pioni lipsiți de viață pe uriașa tablă de șah a istoriei momentului.

În Europa se protestează pentru dreptul inalienabil al omului de a merge la restaurant.

Anca Laslo