Nu știu, nu-mi amintesc exact cine i-a făcut cadou tatălui meu stiloul Pelikan de culoare verde cu dungi negre. Pe mine m-a fermecat de cum l-am văzut. Tata obișnuia să se trezească dis-de-dimineață și să se așeze la masa din bucătărie să scrie. Soba bucătăriei încălzea încăperea cu un sâsâit calm. Pe masă erau câteva pahare cu zaț de cafea care miroseau plăcut și două scrumiere pline cu mucuri de țigară care miroseau mai puțin plăcut. Mă trezeam la ora șase, ca să am timp să mă pregătesc pentru cursuri. Goleam scrumierele, mă așezam și eu la masă vis a vis cu tata. În timp ce îmi beam cafeaua turcească, urmăream scârțâitul plăcut al peniței pe hârtia albă. Din când în când tata se oprea din scris, se uita la mine peste ochelari, mă întreba despre programul meu din acea zi, pentru ca apoi să-și continue activitatea. Priveam mâna lui stângă cu care scria, venele ieșite în relief, unghiile tăiate scurt cu tentă gălbuie din cauza fumatului, degetele cu pete de cerneală pe ele (stiloul curgea, era în vârstă, săracul}. Câteodată se oprea din scris, se gândea un moment, ștergea câte un cuvânt, după care continua să scrie, dar mult mai repede. Probabil că-i veniseră idei noi, muza s-a reîntors. Părul alb, ochii căprui așezați în adâncimea orbitelor, ochelarii în care se reflecta lumina, zâmbetul ștrengăresc pe buze în timp ce scria îmi erau atât de cunoscute și dragi. Nu-l întrebam despre ce scrie, nu voiam să-l întrerup. Și apoi știam că seara o să-mi povestească.

Scria de când era elev, mai mult pentru sertar, a continuat și în tinerețe. La viața imposibilă, la greutățile și suferințele din lagărul de concentrare se adăugau și lipsa condițiilor pentru scris. La începutul anilor cincizeci a început să publice, lucrând la o revistă bilunară. Tot în aceeași perioadă a primit cadou stiloul Pelikan, pe care-l purta în buzunarul exterior al sacoului. Nu se despărțea de el niciodată. Stiloul a trecut prin numeroase reparații, dar funcționa. Tata refuza să folosească instrumente de scris noi. Erau vremuri grele pentru oamenii literelor. Redacția îi cerea articole cu orientare ideologică. Tata încerca și uneori reușea să scrie despre viața de zi cu zi a oamenilor simpli, cu necazurile, speranțele, dar și cu bucuriile ei. Multe articole i-au fost refuzate pe motivul că nu sunt relevante pentru epoca respectivă. Deziluzionat, a fost pe punctul de a-și da demisia. L-a oprit unul dintre cei mai apreciați scriitori din acea vreme, Asztalos István.

– Măi omule, dacă toți cei care scriem am înceta scrisul, cine va mai aduce puțină lumină în viața cititorilor? Acum ai ocazia să-ți arăți adevărata valoare, a continuat maestrul.

Tata și stiloul și-au continuat activitatea. În afară de câteva articole obligatorii de maculatură, au scris și povestiri adevărate. La sfârșitul anilor cincizeci a fost concediat de la revista la care lucra, pe motivul abaterilor de la normele realității socialiste…

– Vili, bucură-te că ești liber și nu te-au arestat, îi consola prietenul lui, Ernő, profesor de filosofie și redactor la o revistă literară. Continuă să scrii cu stiloul acesta frumos, pentru care întotdeauna te-am invidiat, nu are importanță dacă ți se publică sau nu.

Niciun ziar sau revistă nu-i mai primea articolele. Scria într-adevăr pentru sertar. Ca să-și întrețină familia, traducea cărți din limba maghiară în română. În cele din urmă s-a reîntors la meseria lui de dentist. La mijlocul anilor șaizeci ziarul local a acceptat să-i publice povestiri scurte pline de umor și omenie. Mai erau și micile tablete inserate între starea vremii, știrile locale, etc. Eu le consideram prea sentimentale și îl îndemnam să scrie ceva mai serios, o nuvelă, o carte.

– Ce revistă o să publice povestiri scrise de o persona non grata, care nu se încadrează în stilul realismului socialist? – îmi replica tata.

– Încearcă și trimite cel puțin o parte din scrierile care zac în sertarul biroului, i-am spus.

Ulterior am regretat că am subapreciat micile tablete scrise de tata.

La un timp după ce a murit, am întâlnit un vecin de pe strada pe care locuiam. Nu-l cunoșteam personal, doar din vedere.

– Scuzați-mă, mi s-a adresat, voiam să vă întreb de ce tatăl dumneavoastră nu mai publică tabletele în ziar? Doar pentru ele și pentru rubrica de sport cumpăram ziarul.

I-am explicat motivul. În sinea mea eram mândru de tatăl meu și mi-am adus aminte ce mi-a răspuns când l-am “acuzat” că povestirile lui sunt prea sentimentale și scurte.

– Nu lungimea unei povestiri este cea care hotărăște succesul ei, ci felul în care știi să te apropii de cititori și să te identifici cu ei, mi-a spus…

O parte din nuvelele lui au fost publicate de reviste prestigioase cu profil literar și au fost apreciate de cititori și de colegii de breaslă. Se bucura ca un copil de fiecare dată când apărea o poveste nouă.

După moartea lui, am păstrat stiloul. Nu scriu cu el, îl păstrez ca amintire până azi. E tot atât de frumos și mândru ca întotdeauna, verde strălucitor, cu dungi perfecte de culoare neagră. De câte ori dau de el, mă îndeamnă să scriu…

Andrei Schwartz

26/11/2021