Bunica mea din partea tatălui a avut trei băieți și o fată: Alfred (tatăl meu), Edmund, Ladislau și Malvina.
Pe cei doi unchi ai mei care trăiau în România i-am cunoscut, pe mătușa care trăia în Ardealul de Nord vremelnic atașat Ungariei, nu. N-am ajuns să o întâlnesc, întrucât, împreună cu cele două fetițe ale ei, a pierit la Auschwitz.
Amintirile mele durează cam de la vârsta de 8-9 anișori, deci de prin 1946-1947. Pe atunci, bunicii mei trăiau la Lugoj, dar în fiecare an veneau la noi, la Arad, pentru câteva zile.
Cum unele imagini rămân fixate pe retina amintirilor, nu pot uita cum am văzut-o pe bunica prăbușindu-se și apoi purtată pe brațe până la o canapea, unde își revenea după scurt timp. Asemenea episoade aveau loc deseori după ce se auzea soneria de la intrare.
Mult mai târziu am aflat de la părinții mei și am înțeles cauza acestor evenimente: de câte ori auzea o sonerie, bunica credea (și spera) că poate fi poștașul, sau altă persoană, care aduce vești despre fata și nepoatele ei.
Ionel Schlesinger
5 Comments
Bunica dvs, o martirā o sfântă.
Fie-i amintirea o binecuvântare!
Realmente un succes, să prezinți în toată criminalitatea ei tragedia Holocaustului în numai câteva cuvinte.
Felicitări pentru capacitatea de sintetizare, absolut de invidiat!
GBM
Fiecare evreu care a trait in a cele vremuri sumbre poate scrie un roman sau chiar mai multe.
Povestea aceasta mi a trezit clipe de tristete nu numai pentru insesi faptele descrise, dar si din alte doua motive,unul l am amintit mai inainte, matusa cu dous fetite au pierit la Auschwitz, iat pe mama mea a chemat o Malvina.
Fie le memoria vesnic neuitata ⚘
Această pastilă de istorie familială stârneşte interesul cititorului pentru povestea întreagă. Aştept cu nerăbdare un nou articol cu amintirile detaliate.