Unele legături între oameni se nasc sub câte o stea a imposibilului. Ei se întâlnesc, li se dau ocazii de a fi împreună, de a se cunoaște, de a construi ceva laolaltă dar, cumva, uneori independent de ei, alteori din voința lor sau a altora, întâlnirea se pierde, ocazia se risipește, limite sufletești, intelectuale sau sociale, ba chiar istorice sau geografice, nu pot fi trecute și, astfel, cei doi se îndepărtează, orbitele destinate lor iau traiectorii divergente și gata, momentul s-a dus. Cred că avem fiecare dintre noi astfel de experiențe stocate în memorie.

Sunt însă și întâlnirile de altă factură, cele care erau total improbabile, de neprevăzut, cele care sunt parcă întrupate în pofida tuturor obstacolelor, unele cu adevărat imense. Sunt întâlniri în care inimile parcă se recunosc, energia lor atrage dincolo de limbă sau limbaj, dincolo de distanțe, așezându-i pe posesorii lor într-o soartă comună. E parcă trezită atunci o zodie a posibilului, când, fără să poți crede, darămite spera, lucruri se întâmplă și șanse, acțiuni și visuri converg și așază împreună vieți.

Cred că prietenia, ca noțiune, este sora mai mică a iubirii. Doar puțin mai mică, foarte, foarte aproape de iubire, altfel nu pot explica trezirea afinității față de o persoană, rezonanța inimilor și a minților unor oameni, găsirea și regăsirea pe îndelungatul drum al vieților lor, ne- strămutarea unor sentimente de loialitate, devotament și bunăvoință. Consider prietenia aproape mai valoroasă decât iubirea pentru un singur argument, acela că prietenia poate dura o întreagă viață, pe când extrem de rar iubirea este în stare de așa ceva. Sau, în orice caz, la cupluri la care iubirea durează decenii multe, ea se transformă la rândul ei într-o prietenie cu valoare de briliant, tot atât de prețioasă și… tot atât de rară. Nu la iubire vreau să mă refer acum, ci la prietenie și la felul în care aceasta mi-a fost dăruită acum multe decenii, într-un timp când destinul părea să ne fi încarcerat în minciună, frică, penurie și amărăciune.

În anii ‘70 ai secolului trecut, cortina de fier deasupra țării noastre era extrem de reală. Despărțea lumea occidentală, liberă, de lumea noastră atât de închistată, ținută cu pumni de oțel de marele URSS. Era o cortină care închisese orice perspectivă mai largă, orice panoramă a unei lumi normale, în care să pătrunzi fie și pentru câteva zile se constituia într-o mare realizare și experiență. Eu îmi trăiam adolescența în orășelul din câmpia transilvană, la 50 de km de Oradea, un univers în miniatură purtând totuși în el istoria întregii lumi.

Am visat de când eram mică să pot umbla prin lume, să văd locuri și oameni, să văd orașe despre care citisem sau văzusem imagini care mă acaparaseră prin filme, o dorință de ducă primită, mi s-a spus, de la tatăl meu, absent atunci în viața mea dar prezent, iată, în moșteniri genetice imprevizibile.

Țin minte că, pe la 16 ani, cumva am conștientizat că plimbatul prin lume nu e posibil. Mai mult și mai rău, mi-am pierdut speranța că lucrurile se vor schimba și va veni o vreme când voi putea să-mi îndeplinesc dorința. Într-un mod aproape sfâșietor și desigur mișelesc, cortina închidea până și perspectiva de a putea trăi altfel.

Cam pe la vârsta aceea mă hotărâsem să devin profesoară de engleză, limbă pe care o studiam din clasa a cincea și de care eram, și încă mai sunt, îndrăgostită, la fel ca de întreaga lor cultură. Așa că mi-a venit ideea ca, pentru a-mi însuși cât mai bine această limbă și ca un fel de pregătire sui generis pentru admiterea la facultate, n-ar fi fost rău să corespondez cu cineva în limba engleză. Am povestit despre asta cu prietenele mele și cu colegii de clasă, noi fiind la vremea respectivă împărțiți în grupe de studiu ale limbilor străine, unii învățau franceza alții, printre care și eu, engleza. Toți învățam obligatoriu, ca a doua limbă străină, rusa, care nu ne plăcea și nu știam cum să scăpăm de ea. Dar desigur nu era chip și absolut nimeni dintre noi n-a învățat-o. Toată această abordare era prostească până la urmă, rusa fiind frumoasă, iar peste zeci de ani s-a dovedit a fi foarte ofertantă, în timpurile de după 1989 când n-o vorbea mai nimeni și ca translator puteai face bani frumoși. Abia mai târziu au venit în România moldoveni de dincolo de Prut care au preluat treptat astfel de îndeletniciri. Dar asta e deja o altă poveste. Nu am ajuns să dau examen la Engleză, deși ca translatoare am lucrat vreo cinci ani, prin anii 1990. Dar să corespondez cu cineva în limba engleză am ajuns și încă în modul cel mai straniu și care te duce cu gândul la ghidușiile sorții.

Sigur că nu puteai face rost de adrese ale unor străini, cum spuneam, cortina de fier era trasă și avea grijă să ne izoleze. Totuși, habar n-am cum, într-o zi, vine la mine Irina, o colegă din grupul care studia franceza și-mi arată o scrisoare spunându-mi ”Anca, uite, am primit scrisoarea asta de la o franțuzoaică. Scrie în engleză, ce zici, nu te interesează să-i scrii? Tu te descurci în engleză, poate legați o corespondență.” Am luat scrisoarea de la Irina, și am citit-o la repezeală.

Émilie, căci așa o chema pe fata care scria, pusese și o mică fotografie și scria pe o pagină că ar vrea să corespondeze cu cineva ca să-și exerseze engleza și ca să cunoască felul nostru de a trăi, să cunoască tineri din România, ca de altfel și din alte țări. Avea tot 17 ani ca mine, era în clasa a XI-a la liceu, trăia într-un orășel aproape de coasta Atlanticului și mai avea o soră și patru frați.

I-am scris desigur, explicându-i că Irina nu știa engleză iar eu nu știam franceză… dar că aș fi bucuroasă ca, prin intermediul scrisorilor, să ne apropiem. Așa s-a întâmplat, așa a început o prietenie ”proiectată” parcă undeva, într-un atelier al destinelor, în afara noastră, de cineva a cărui ”regie” devenea realitate.

Ne scriam cam la două sau trei săptămâni, o scrisoare făcea șapte zile în fiecare direcție, deși erau toate par avion și absolut toate cele venite de la ea fuseseră deschise și apoi re-lipite, uneori cu scoci. Vigilența sistemului socialist era trează.

Temele scrisorilor noastre erau cele ale unor fete de 17 ani: actori, cântăreți, modă – cu toate că niciuna dintre noi nu eram mari ”fashioniste” – despre școală, despre țările noastre, despre familiile noastre. Émilie îmi trimitea foarte multe fotografii, una din pasiunile ei fiind, până azi chiar, fotografia. Colecționa vederi și eu îi trimiteam unele de pe aici, deși nici din acestea nu aveai o varietate prea mare din care să alegi… Până în ziua de azi, oriunde merg în lume îi trimit Émiliei o vedere, are albume cu mii de ilustrate.

De fapt nu conta chiar atât de mult despre ce ne scriam, conta apropierea noastră, felul nostru de a gândi foarte asemănător, firile asemănătoare, conta faptul că inimile noastre s-au recunoscut, căci cum altfel prietenia dintre noi durează de 43 de ani? Sunt deja 43 de ani de când, absolut în fiecare an de ziua mea, în iunie, Émilie mă sună la telefon ca să-mi facă urarea ”La mulți ani”.

Îmi amintesc cum eram cuprinsă de bucurie și emoție când vedeam plicurile cu timbre franțuzești, plicuri atât de diferite de cele de pe aici, unele erau mari și conțineau câte un Paris Match, pe care îl dădeam fetelor care învățau franceza, altele erau din hârtie parfumată sau colorată, întotdeauna conținând câte o mică surpriză, pagini tăiate din reviste, fotografii, ilustrate…

Toate acestea s-au petrecut acum mai bine de 40 de ani, într-o lume total diferită de cea de acum, într-un timp în care până și speranțele necesitau o doză de îndrăzneală ca să ți le îngădui. Așa se face că, pe atunci, nici nu îndrăzneam să-mi fac planuri că ne vom putea întâlni vreodată și ne vom putea vizita. Acest mod de gândire îmi era propriu mie, după vreo trei ani de corespondență aveam să văd că pe Émilie n-o descuraja sistemul nostru social atât de ermetic și a luat hotărârea să vină într-o vizită când eram deja studentă la Cluj, în 1981. Dar despre asta într-un text viitor.

(Va urma)

Anca Laslo