Începem schimbul de noapte. La cantină e linişte şi pace. Parcă ne-am fi înţeles dinainte – cu toţii facem parte din acelaşi grup de prieteni. Încă o dovadă că echipa maghiară de la Centrul de tranzit de la gara din Cluj – organizată de asociaţia O masă caldă – este tot mai bine organizată. Ştim pe cine putem conta la anumite ore, ce sarcini ne aşteaptă şi cine le coordonează. Sala de odihnă e aproape goală, la cantină mai sunt doar câţiva refugiaţi. Majoritatea a plecat cu trenul de Viena, cei rămaşi aşteaptă rapidul Korona care va pleca în zori.

Mai e o oră bună până la sosirea „trenului foamei”[1], care aduce vreo sutã de refugiati, deci schimbul de tură are loc într-o perioadă de acalmie. Trebuie doar să facem curăţenie şi să completăm stocul de alimente şi, desigur, să-i iniţiem pe voluntarii nou-veniţi. În aceste momente conştientizăm cât gunoi putem produce practic din nimic. Regula de bază este siguranţa alimentară şi de aceea totul se serveşte în ambalaj, în afara mâncării gătite (pe care o servim în farfurii de carton, cu tacâmuri de plastic de unică folosinţă). Dar nici vorbă de risipă, distribuirea hranei fiind raţională, în funcţie de necesităţi. Acest fapt este respectat şi de refugiaţi deşi alimentele sunt „la liber”. Nevoile speciale sunt aduse la cunoştinţa unui specialist corodonator, cu ajutorul traducătorilor. În general acestea se referă la medicamente şi produse de igienă. Cel mai des ni se solicită analgezice, pansamente, produse antialergice, periuţe de dinţi, şampon, scutece, însă suntem pregătiţi şi cu ace de uncă folosinţă pentru siringa de insulină. Cutia de medicamente aflată sub cheie e o adevbărată mini-farmacie.

Înainte de sosirea „trenului foamei” dinspre Iaşi, avem posibilitatea să schimbăm câteva vorbe cu traducătorii şi cu poliţiştii. Aşa aflăm mai multe despre fiecare, dar şi despre impresiile legate de ceea ce se derulează sub ochii noştri. Unii dintre ei au experienţe personale legate de zona de graniţă de la Sighetu Marmaţiei. Discutăm despre acţiunile umanitare ale diferitelor organizaţii neguvernamentale, despre modul în care fac faţă primarii din partea locului, despre strângerea de cărucioare pentru copii, despre felul în care se trimit ajutoarele peste graniţă, despre faptul că Transcarpatia se goleşte treptat, despre determinarea celor sosiţi din interiorul Ucrainei, despre tragedia care se poate vedea în fotografii. Tragedia prinde contur şi în poveştile depănate de traducători. Aproape toate întâmplările relatate de ei sfârşesc într-o cruntă dezamăgire. Nu le poţi asculta cu inima uşoară…

Discuţia se încheie brusc. Sosesc refugiaţii şi fiecare dintre noi se concentrează asupra propriei îndatoriri. Nu sunt prea mulţi, totul decurge potrivit rutinei, în afara unui mic „accident casnic” ale cărui urme se şterg într-o clipită. Mama copilului neîndemânatic nu pridideşte cu scuzele, dar până să-şi dea seama, copilul a şi căpătat a doua porţie de lapte cu müsli. Şi în această seară au trecere ciorba fierbinte şi sarmalele. Mai mulţi îşi fac sandvişurile pentru drum, neştiind că noi le pregătisem deja pachetele pentru călătorie. Un copilaş molfăie un codru de pâine cu cremă de arahide şi ne anunţă că lui nu-i place ciocolata…Am fost şi noi copii şi nu ne lăsăm păcăliţi. La plecare îi dăm şi lui o ciocolată pe care o şi pune frumos în buzunar.

Nu cred că sosirea unui număr mai  însemnat de bărbaţi tineri are vreo legătură cu faptul că e duminică. Observasem acest fenomen acum două zile, dar de astă dată descopăr ce se află îndărătul lui.

Slava e un tânăr slăbuţ, cu faţa de adolescent. Să tot aibă vreo douăzeci-treizeci de ani. Nu surâde decât arareori, însă documentează amănunţit şi cu răbdare tot ceea ce se află în preajma lui. Tocmai acest fapt mi-a atras atenţia. Călătoreşte cu alţi patru tineri pe care i-a cunoscut pe drum şi se ajută unii pe alţii. Slava e kievean şi vorbeşte bine englezeşte. Mai întâi a încercat să treacă frontiera poloneză, împreună cu soţia lui, dar – după cum ne-a povestit – polonezii l-au întors din drum spunându-i să se ducă şi să lupte pentru patrie. E o informaţie cutremurătoare… Nu-mi vine să-mi cred urechilor! A ajuns cu greu la graniţa ucraineano-moldoveană, a reuşit să treacă şi călătoreşte cu destinaţia Bremen unde-l aşteaptă soţia. Documentarea minuţioasă este menită pentru a-i relata acesteia pe unde a trecut şi cum a fost primit. Acum se îndreaptă către Budapesta pe care – în mod clasic – o încurcă cu Bucureştiul. Acest fapt stârneşte râsul unuia dintre noii săi prieteni. Râsul destinde atmosfera şi sfârşim prin a ne face o fotografie împreună.

Recunosc însă semnele oboselii pe faţa celui de al doilea tânăr şi mă întreb prin ce ocoluri a ajuns din împrejurimile Lembergului, până aici, la Cluj…

Unul dintre voluntari îl întreabă pe Slava dacă se va întoarce acasă după ce nebunia războiului se va fi încheiat. Chipul lui Slava reflectă deznădejdea. Răspunde ezitant şi uimit: la ce să se mai întoarcã? Cum ar putea să tragă asupra altor oameni, luând arma în mâinile lui delicate, de orfevrier? Îi privim palmele şi nu avem nevoie de altă explicaţie…

Povestea prietenului său o aflăm la sfârşitul turei, prin bunăvoinţa unui traducător, după ce refugiaţii s-au suit pe rapidul Korona. El a sosit dinspre Harkov, din zona aflată sub control ucrainean. Sora lui a rămas în partea cealaltă a teritoriului. Acolo se trage şi ea s-a ascuns în pivniţa unui magazin alimentar. Habar nu are cum ar putea s-o salveze pe adolescenta care a rămas singură, după ce tatăl lor a fost mobilizat. Nu ştim ce s-a întâmplat cu mama, dar bănuiesc că ceea ne-a relatat tânărul, aflat în drum spre Occident, este doar o frântură din tragedia unei familii dezmembrate. De fapt, povestea asta concetrează întregul război.

Laczkó Vass Róbert

(text preluat de pe pagina de Facebook a autorului şi tradus din limba maghiară)

---

[1] Poreclă dată trenului Iaşi-Timişoara (via Cluj) care, în perioada ceauşistă, ducea muncitorii săraci din Moldova ce-şi căutau norocul în Banatul mai prosper.