Mă aflam deunăzi într-un supermarket, la coadă, ca să plătesc ce tocmai se adunase în coșul meu de cumpărături. În fața mea doi tineri:

– Dacă-i așa, sună-mă mâine și spune-mi ce-ai făcut…

– De ce să te sun? Nu-i păcat de timp?! Îți trimit un mesaj pe WhatsApp sau un SMS…

M-am născut de prea mulți ani ca să nu-mi amintesc telefonul care permitea să suni pe cineva doar prin centrală și apoi cabinele telefonice pentru convorbiri interurbane, dar mai ales imposibilitatea de a avea o conversație telefonică cu cineva din altă țară. Apoi am trecut prin perioada apariției primelor telefoane celulare, din acelea care cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram și la care o convorbire normală cu cineva din același oraș costa cât un litru de ulei, sau două sticle de bere.

Sunt mândru că am fost printre primii din cercul meu care au posedat un asemenea telefon, nu că aveam bani să-mi pot permite luxul, dar lucram după-amiezile la un spital particular și proprietarul a ajuns la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de mine în orice moment, așa că l-am primit în custodie și l-am ținut până la apariția telefoanelor celulare de mărime ”normală”, și care se vindeau la un preț pe măsura buzunarului meu.

Și așa am trecut de la un model la altul, cel nou fiind întotdeauna mai avansat decât precedentul, și am ajuns în zilele noastre, în care obiectul acesta, aparat electronic după toate regulile artei, se numește încă telefon.

Ca să ne înțelegem de la bun început, iată definiția telefonului , așa cum apare în Wikipedia: ”Telefonul este un mijloc de comunicare care transmite și recepționează sunete la distanță. Cel mai adesea telefonul este folosit pentru a transmite vocea umană, dar poate fi folosit și la transmiterea altor tipuri de sunete”.

Cineva ar trebui să scrie editorilor acestui site și să le ceară să schimbe definiția, înlocuind expresia ”cel mai adesea”, cu ”foarte rar” sau ”din ce în ce mai rar”, pentru că (sigur că afirmația mea nu va surprinde pe nimeni), așa-zisul telefon celular de azi este folosit tot mai rar pentru a transmite sunete, și cu atât mai puțin vocea umană.

Ridicolul situației e mai evident atunci când dorești să vorbești cu o companie, sau un minister, sau cu oricare organizație care servește publicul. Senzația că vorbești ”la bec”, cum se spunea pe vremea mea, nu te mai miră, dar de fiecare dată îți vine să urli în așteptarea unei voci umane reale, neînregistrate, care să te audă, să te înțeleagă și să-ți răspundă pe măsura așteptărilor.

O mostră ilariantă a unei asemenea situații apare în volumul meu de anecdote despre medici și medicină, Haz de necaz, la sfârșitul capitolului despre psihiatri:

 “Vă mulţumim că aţi apelat la linia de urgenţă a societăţii de psihoanaliză. Dacă suferiţi de un sindrom obsesiv-compulsiv, apăsaţi nervos de 20 ori pe tasta 1. Dacă sunteţi un individ compulsiv repetitiv, închideţi aparatul şi formaţi din nou numărul nostru. Dacă suferiţi de un sindrom de dependenţă, rugaţi pe cineva să apese tasta 2. Dacă suferiţi de personalitate multiplă, apăsaţi concomitent tastele 3, 4, 5 şi 6. Dacă sunteţi paranoic, vă rugăm să ţineţi cont de faptul că noi ştim prea bine cine sunteţi şi că apelul dumneavoastră telefonic a fost precis localizat. Dacă sunteţi schizofrenic, vă rugăm să aşteptaţi până când o voce vă va instrui pe ce tastă să apăsaţi. Dacă sunteţi suferind de un sindrom maniaco-depresiv, nu vă bazaţi pe noi, pentru că ne doare în fund de ce probleme aveţi. Dacă sunteţi antisocial, sfărămaţi telefonul de perete. Dacă sunteţi dislectic, apăsaţi pe 121 următoarele taste: 96969696969696969696. Dacă suferiţi de amnezie, apăsaţi tasta 8 şi specificaţi numele, prenumele, data naşterii, locul naşterii, numărul actului de identitate şi CNP-ul, precum şi numele de domnişoară al mamei şi al soacrei dumneavoastră. Dacă suferiţi de un sindrom posttraumatic, formaţi cu multă atenţie numărul 000. Iar dacă suferiţi de sindromul lipsei de încredere în semenii dumneavoastră, închideţi aparatul. Operatorii noştri sunt prea concentraţi pe alte lucruri ca să se ocupe de banalele dumneavoastră probleme!”

Nu am nicio îndoială că cele de mai sus sunt doar o exagerare a realității și nicidecum o relatare lipsită de noimă.

Dar acest aspect, al denaturării voite și aș zice dușmănoasă pe care o suferă telefonul zilelor noastre, e doar un grăunte în mormanul de elemente care transformă sus-numitul aparat, denumit în mod fals telefon, în orice altceva, numai nu ceva care ”transmite vocea umană”.

Nu, nu am de gând să enumăr chiar toate funcțiile acestui device, care se află în buzunarul fiecăruia dintre noi, începând de la vârsta de 4-5 ani și până ultima bătaie a inimii. Azi nu poți exista fără așa-zisul telefon celular sau mobil.

Un exemplu: în ultima mea apariție pe aeroportul Otopeni a trebuit, ca orice israelian care se întoarce în țara lui, să completez un formular al ministerului sănătății, bineînțeles pe telefonul celular. La întrebarea adresată funcționarului de la ghișeu, ce face un om în vârstă care nu are telefon celular, răspunsul a venit clar și scurt: acel individ nu călătorește cu avionul!! Iar naivul din mine credea că e suficient să doar ai un pașaport valabil și un bilet de călătorie…

Dar să ne reîntoarcem la funcțiile așa-zisului telefon.

Aș putea să enumăr la nesfârșit tot ce-ți poate el oferi asemănându-l, de fapt, cu un minicalculator, pentru că o bună parte din ceea ce poți face cu un computer se poate realiza cu telefonul.

În ultimii ani au apărut funcții noi pe care le îndeplinește telefonul, și nu toate în favoarea individului.

Iată unul pozitiv: telemedicina, care permite un examen medical de ajuns de complet, atunci când distanța între pacient și medic nu permite o întâlnire ”clasică”, dar nevoia de un sfat medical e stringentă.

Și încă un aspect, de data asta deloc încurajator, și care face azi ravagii în întreaga lume: spionajul prin telefon. Cine dorește informații suplimentare despre această nedorită folosință a aparatului pe care-l ține cu atâta grijă în buzunar sau în poșetă, le poate găsi în orice ziar și într-o mulțime de site-uri pe internet. ”Grație” telefonului celular azi nu mai există viață privată, totul poate fi în orice clipă adus la cunoștința tuturor.

Deci, în cele mai multe situații numele de telefon înșală. El transmite cuvinte, vorbe mai puțin. El te ajută să găsești informații scrise, dar nu verbale. O aplicație interesantă găsește imediat titlul melodiei pe care o aude și chiar indică autorul ei, dar informația e în scris.

Și așa mai departe.

Ultimul lucru pe care mi l-aș dori este să las cititorului senzația că cel care semnează aceste rânduri este un bătrân neputincios, căruia tot ce i-a mai rămas e să se plângă de niște lucruri de care nu se mai poate bucura, în loc să facă efortul de a se adapta noii realități.

”Uite”, își zice omul în sinea lui, ”uite încă o dovadă a situației unui individ care nu avansează în același ritm cu realitatea de zi cu zi, dar la ce poți să te aștepți de la cineva care a intrat cu amândouă picioarele în cea de a noua decadă a vieții sale?!”

Nimic mai departe de adevăr.

Să amintesc că și eu folosesc telefonul celular de câteva zeci de ori pe zi (dacă nu chiar mai mult)? Sau că mă folosesc de el în căutarea de informații, sau chiar ca să dovedesc de câte ori e nevoie că am primit cel de al patrulea vaccin împotriva COVIDului?

Da, folosesc zilnic WhatsApp și SMS, dar de câte ori pot (și știu că nu deranjez), inițiez o convorbire telefonică adevărată, adică formez un număr și aștept cu plăcere să aud o voce umană la celălalt capăt al ”firului”.

Iată un secret à la Polichinelle: una e să citești ceva scris de o mână umană și alta să auzi o voce adevărată! Nu e numai acea intimitate plăcută oferită de schimbul de cuvinte, dar și (sau mai ales) de posibilitatea ce ți-o oferă o conversație pentru a distinge ”printre rânduri” starea de spirit a interlocutorului și a încerca să înțelegi în ce măsură bucuria de a conversa e reciprocă, și deci are șanse să devină un obicei curent, o formă de legătură permanentă, o legătură umană, atât de necesară vieții fiecăruia.

Oare fac rău că amintesc cu fiecare ocazie acele schimbări sociale cu care nu mă împac? Dacă da, îmi cer scuze.

Recunosc, rândurile de mai sus reprezintă o răzvrătire (încă una!) împotriva a ceea ce mi se pare că afectează multe din aspectele pozitive ale existenței noastre.

Ele însă nu exprimă, în niciun fel, o dorință de a opri evoluția unei tehnologii menite să ne ajute și să ne ușureze viața și chiar să o facă mai frumoasă, pe cât se poate. Mi-aș dori ca fiecare nou aparat, fiecare nouă găselniță tehnologică să se încadreze în mod firesc, normal, în existența noastră, dar fără să afecteze legătura spirituală dintre oameni, și asta pentru simplul motiv că se spune (și eu cred că e adevărat) că omul e de fapt un animal social.

Gabriel Ben Meron