Cinstit spun că nu știu despre ce să scriu. Ce subiect să aleg din noianul de evenimente actuale, din viața mea îndelungată, din profesiunea mea de medic pediatru, din cărțile pe care le-am citit, din spectacolele de teatru pe care le-am văzut odinioară și mi-au plăcut, din filmele de care eram îndrăgostită, din călătoriile multe pe care le-am făcut, mai ales ca să nu mă gândesc la nenorocirile personale de care nu am fost scutită. Nu vreau să scriu despre războiul fratricid din vecinătatea României, pentru că nu îl înțeleg deloc. Viața de om bătrân nu e interesantă și nu pot scrie despre ea. Bătrânii nu se gândesc la viitor, pentru că nu au viitor, ei se gândesc numai la trecut. De aceea mi-au rămas numai amintirile și dintre ele cele din deportare sunt atât de vii, de parcă le-aș fi trăit ieri și despre asta voi scrie.

Subiectul propriu-zis mi-a fost sugerat de un articol din Baabel, întitulat Andrele (https://baabel.ro/2022/03/andrele/ ). Citindu-l, mi-am adus aminte cum am încercat, sora mea și cu mine, să câștigăm câțiva bănuți chiar în deportare, când ne-a fost mai greu.

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit.

Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.

Trebuia să ai protecție ca să primești de lucru, deoarece pe atunci nu eram singura care știa să tricoteze. Din prima zi am văzut care era problema: trebuia să folosești materialul care ți se dădea, dar nu era lână, sau ceva asemănător. Melana încă nu exista. Ne-au dat un scul de cânepă care îți strivea degetele și dacă reușeai să termini o mânecă, la sfârșitul zilei erai de-a dreptul rănită. Și totuși m-am obișnuit. În felul acesta, sora mea și cu mine am contribuit și noi puțin la întreținerea noastră. Eram foarte harnice și fiecare dintre noi reușeam să terminăm câte o mânecă pe zi, uneori chiar mai mult. Ca să terminăm ce ne-am propus, îmi aduc aminte că lucram seara, la lumina unui opaiț. Sora mea încă nu împlinise pe atunci nici 15 ani. Ce putea oare înțelege acest copil? Vrând-nevrând, s-a maturizat și ea în deportare.

Chiar și bucuria de a câștiga câte ceva ne-a fost destul de repede curmată și nu am mai primit de lucru, nu știu de ce. Nici nu știu ce s-a ales din doamnele care mi-au dat de lucru. Au rămas numai în amintirile mele din deportare.

Totuși această experiență mi-a fost de folos și am continuat să tricotez de plăcere. Am tricotat foarte mult și după întoarcere din deportare și de-a lungul anilor mi-am făcut numeroase pulovere și jachete din lână bună, care nu rănea degetele, și care au fost admirate de cunoscători. Știam să fac modele deosebite. Mi-am tricotat șosete de lână, mănuși și fulare. Am folosit andrelele obișnuite și pe cele circulare. Dar cu vremea nu am mai pus mâna pe andrele și nu cred că aș mai fi în stare să le folosesc. Știam încă din școală să fac diferența între împletit și croșetat și mi-am croșetat chiar o fustă. Constat azi că dintotdeauna m-a pasionat lucrul de mână. Nu am învățat să cos la mașină, nu știu de ce. Dar știam să fac un tiv, să cârpesc ciorapi (mai ales când eram necăjită), să remaiez ciorapi și asta mi-a făcut plăcere. Oare se mai știe azi ce înseamnă a remaia? Eram deja medic și totuși mi-au plăcut aceste preocupări atât de feminine care mi-au răpit probabil din timpul pe care l-aș fi putut folosi mai bine pentru citit.

Azi, dacă mă gândesc la încercarea de a câștiga bani în timpul deportării, bani foarte puțini, dar care ne-au ajutat să supraviețuim un timp, e clar că la nevoie omul recurge la orice ca să nu moară de foame. Și totuși mă gândesc cu nostalgie la acel timp, când am tricotat la lumina opaițului mânecile din fir de cânepă pentru o marcă de ocupație.

De fapt mă gândesc cu nostalgie la tinerețea mea.

București, 03-04-2022

Mirjam Bercovici