Fiul meu va absolvi clasa a opta la vară. Pe măsură ce se apropie examenul de capacitate cresc anxietatea mea și emoțiile lui.
Ultimii doi ani, cu pandemie, școală online, iar acum și cu un război în vecini, n-au fost tocmai potriviți pentru studiu. Capacitatea de concentrare i-a scăzut și nici n-a descoperit încă rostul școlii, astfel încât să aibă o motivație interioară care să-l împingă spre studiu.
Niște fotografii trimise săptămâna trecută de un fost coleg de gimnaziu m-au făcut să-mi amintesc de perioada în care mă pregăteam la rândul meu pentru admiterea la liceu. Ne-am regăsit cu bucurie 21 de foști colegi, plus diriga, profesoară de matematică, un om bun, cald și generos care în cei patru ani de școală medie ne-a fost ca o mamă.
În week-end am făcut schimb de fotografii și sonete și am depănat amintiri: banchetul de clasa a opta, tabăra de la Sibiu, experimentele din laboratorul de fizică și halatele noastre albe, apretate și călcate la dungă.
A fost multă emoție și bucurie, iar una dintre colege a scris că se simte ca la 14 ani.
După examenul de admitere la liceu, ne-am împrăștiat care încotro, dar am rămas cu impresia că cei mai buni prieteni ai mei au fost colegii din școala generală. Pentru că ne-am format împreună, am crescut împreună, am trăit prima dragoste împreună, am citit cărți împreună. Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas, Michel Zevaco, Paul Feval, dar și teancuri de cărți polițiste din colecția Enigma. Toate circulau prin clasă, până se întorceau ferfenițite la proprietarul lor. Citite pe sub bancă, sau la ora de sport când ne apuca subit, pe noi fetele, durerea de burtă sau de cap. Ca să putem rămâne în clasă și să citim. Sau să copiem cu scris modificat tema la matematică în caietele băieților prea ocupați să joace fotbal. Ei ne răsplăteau dedicându-ne golurile pe care le trăgeau la poarta adversă. Sau jucând un meci cu batistele noastre legate pe braț, așa cum citiserăm cu toții în cărțile cu cavaleri medievali.
Șuvoiul de amintiri comune m-a făcut și pe mine să caut fotografii din acea perioadă. Printre ele am găsit o foaie îngălbenită cu niște versuri bătute la mașină: o poezie de Rudyard Kipling. Un dar al profesoarei de română pentru fiecare dintre noi, înmânat la festivitatea de absolvire.
Atunci când am citit cartea eseistului argentinian Alberto Manguel, ”Istoria lecturii” mi-am notat o frază de care mi-am adus aminte acum, în febra căutării printre fotografii și documente vechi: ”Există o clipă magică în copilărie când pagina unei cărți, acele șiruri confuze de cifruri ciudate, sunt străbătute brusc de un fior și capătă sens. Cuvintele încep să-ți vorbească, își dezvăluie secretele, iar în acel moment tot universul se deschide. Devii, irevocabil, cititor.” (traducerea îmi aparține)
Îmi dau seama acum că acel cadou aparent neînsemnat, de la o profesoară pe care nici măcar nu o simpatizam prea tare pentru că-mi reproșa mereu că scriu urât, mi-a deschis mintea și lumea. Din devorator de volume citite la nimereală și oarecum sub presiunea anturajului, am devenit cititor. Atent, conștient, dependent de foșnetul și mirosul paginii tipărite.
Descoperirea asta mă înseninează, mă umple de speranță. M-am tot întrebat în ultimele săptămâni la ce mai servesc cărțile în lumea noastră cuprinsă de violență, frică și ură. Iar acum îmi vine să strig în gura mare: uite că servesc! Protejează, consolează, pun întrebări, te fac să cauți răspunsuri. Te învață să deosebești fără ezitare binele de rău și agresorul de victimă.
Ce aș fi devenit fără cărți? Nu știu și nici nu vreau să mă gândesc cum mi-ar fi fost viața dacă n-aș fi citit. Fără prietenii și oamenii grozavi pe care i-am întâlnit datorită cărților.
Acum pândesc momentul în care și fiul meu se va transforma, sper irevocabil, în cititor. Îi întind capcane inocente și îl momesc în fel și chip. Am răbdare și nu abandonez. Mi-ar plăcea să pot să-l scot din mrejele imaginilor și clipurilor video, ca să-și dea seama că mintea și imaginația lui sunt mai bogate decât orice pagină de Instagram sau de youtube. Că poate să-și trăiască viața liber.
Este probabil cel mai prețios dar pe care mi l-a oferit mie lectura. Chiar dacă este vorba despre o libertate de care mă bucur în singurătate și tăcere, seara târziu sau dimineața devreme, la mine acasă, pe canapea.
Doina Gecse-Borgovan
3 Comments
E greu să devii cititor, însă răsplata e pe măsura efortului. Prima carte care m-a captivat a fost un roman de Sarina Cassvan (oare cine-şi mai aminteşte de ea?), se numea “Drum fără popoas” şi l-am citit în clasa a doua.
Este într-adevăr o clipă magică, cea în care devii cititor. Dar mă tem că nepoții mei, la fel ca ai multor altora din generația mea, nu o vor cunoaște. Este foarte greu de rezistat atracției imaginilor, a jocurilor video, a rețelelor de socializare și pentru citit rămâne tot mai puțin timp și mai puțin interes. De fapt e foarte trist.
Pentru ca ati mentionat poezia lui Kipling din copilaria dvs, pe pagina indoita si innegrita, pe care pana timpului si-a semnat amprenta, va amintesc o alta poezie a aceluiasi autor, care cu siguranta a traversat adolescenta multora dintre noi, Si cat de actuala este si acum.
Daca…
======
De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
Să nu-ţi pierzi nici-o clipă încrederea în tine
De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi.
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,
De poţi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă
Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel,
Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă.
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă,
Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa
De nici amici, nici duşmani nu pot vre-un rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare,
Să nu pierzi nici-o filă din al vieţii tom,
Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,
Şi mai presus de toate – vei fi un OM, copilul meu !
Asa va fi desigur si cu baietul tau, sunt sigura ca ii va placea si aceasta poezie !!