De câte ori n-am precizat de-a lungul timpului, atunci când era vorba de prenumele meu sau de adresa mea de email „Andrea cu un singur e – la fel ca andreaua de tricotat”, fără a adăsta cu gândul asupra celui de al doilea termen de comparaţie.
Deunăzi, căutând prin sertarul cu ace, aţe şi alte obiecte de cusut, am dat – chiar în fundul sertarului – de o andrea veche, ponosită, strâmbă şi… însingurată, mărturia evidentă că acasă la mine nu s-a mai tricotat demult. Niciodată nu am excelat în această îndeletnicire, pe care o făceam cu anasâna la orele de lucru manual de la şcoală (cu ajutorul substanţial al mamei la finalizarea obiectului tricotat – un fular!) şi nu am aplicat nici mai târziu cele însuşite cu chiu cu vai, cu excepţia unei veste tricotate pentru soţul meu – tot cu ajutorul mamei – în primii ani de căsnicie. În preajma mea, însă, se tricota foarte mult. Acum câteva decenii tricotatul era în vogă. Mama, prietenele şi vecinele ei, dar şi colegele mele de la Centrul Teritorial de Calcul tricotau de zor.
Mama învăţase să tricoteze la o vârstă fragedă. În timpul războiului tricotau şi fetiţele de la Orfelinatul Israelit Báró Hirsch din Budapesta (care au supravieţuit Holocaustului sub protecţia Crucii Roşii şi a Ambasadei Suedeze). „… tricotam mănuşi, şosete şi manşoane de lână pentru soldaţii de pe front. Am fi dorit să-i ajutăm şi pe evreii din detaşamentele de muncă, însă nu era nicio posibilitate să le trimitem ceva, deşi aproape fiecare dintre noi avea o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată care servea Ungaria în aceste detaşamente, săpând tranşee, construind drumuri şi căi ferate, doborând copaci, sau curăţind terenurile minate. Evreilor nu li se permitea să poarte armă şi aveau un regim mult mai sever. Din puţinele veşti ştiam că suferă de foame şi de frig…” – povesteşte în cartea ei de memorii Surica, fiica Eve).
În anii ’60 ai veacului trecut, când gama redusă a materialelor textile şi confecţiilor comercializate le obliga pe femei să-şi tricoteze obiectele vestimentare, tricotatul a prins aripi. Mama tricota cu elan şi fantezie, astfel încât într-o perioadă de penurie cronică eu aveam rochii, fuste, pantaloni şi pardesie elegante, toate tricotate de ea. Restul familiei a beneficiat de şosetele groase de iarnă făcute tot de mânile ei îndemânatice. Trebuia doar să faci rost firele de lână (bumbac sau melană) potrivite şi – pentru că gama cromatică din comerţ nu era prea diversificată – s-o duci la boiangerie, sau s-o vopseşti acasă. Eu trebuia s-o ajut pe mama doar la depănatul sculului, după care începea tricotatul. Cu cât era modelul sau croiul mai complicat, cu atât mai des se ducea mama să-şi consulte vecina cea pricepută (Ysta, maestră a sportului din Crimeea, căsătorită cu un profesor universitar din Cluj), sau o vizita pe prietena ei Kati (soţia filosofului Nicolae Kallós, campioană de tenis de masă în tinereţe) care era o maestră desăvârşită în arta croşetatului, o femeie foarte inteligentă cu mult simţ practic. Kati decupa tiparul şi îi explica mamei unde trebuie să înmulţească ochiurile şi unde să le scadă şi, mai ales, cum să încheie frumos părţile componente: spatele, feţele şi mânecile. Totul mergea strună… dacă nu alunecau ochiurile de pe andrele. După ce au apărut andrelele circulare, am avut parte de fuste şi rochii din cele mai elegante şi, evident, de şosete mai delicate.
Femeile par să fi tricotat dintotdeauna, intrând şi în literatură cu andrelele în mână, asemenea dădacei lui Puşkin:
La geamul odăiţei tale
De veghe stai, mâhnită eşti.
Andrelele tot mai agale
Cu mâini zbârcite le-nvârteşti.
(traducere Igor Creţu)
Totuşi şi acest dintotdeauna a putut fi datat. După o căutare pe Internet am aflat că cele mai vechi obiecte realizate cu o tehnică apropiată de tricotajul actual (împletirea în ochiuri a unor fire textile) au fost descoperite în săpăturile arheologice din Scandinavia, Egipt şi Peru, ceea ce dovedeşte faptul că popoare din diferitele părţi ale lumii au descoperit şi aplicat, independent unele de altele, proceduri identice de confecţionare a obiectelor vestimentare.
Şi nu e de mirare dacă mă gândesc că în cartea lui George Gamow Treizeci de ani care au zguduit fizica este relatat un episod în care celebrul fizician P.M. Dirac, vizitându-şi prietenul – un alt mare fizician, Piotr Kapiţa – a urmărit-o îndelung pe soţia acestuia, Ania, care tricota. În final, P.M. Dirac a concluzionat că mai există un mod, unul singur, de a lua ochiul pe andrea. Soţia lui Kapiţa i-a explicat râzând că femeile ştiu asta de multă vreme, există doar două moduri de a tricota: pe faţă şi pe dos.
Iniţial, pe continentul nostru, piesele vestimentare tricotate – mănuşi şi ciorapi – erau purtate doar de înaltele feţe bisericeşti. Cel mai vechi obiect vestimentar tricotat care s-a păstrat până în zilele noastre este o mănuşă din veacul al XII-lea, care a aparţinut episcopului Konrad von Sternberg, iar o alta – datând din veacul al XIII-lea – fusese purtată de Papa Clement al V-lea. În veacul al XIV-lea se cunoştea deja metoda tricotatului circular, cu mai multe andrele, din moment ce pe un tablou de altar în 1359, pictat de maestrul Bertram din Hamburg, însăşi Madona tricota cu patru andrele.
Regina Elisabeta I-a a Angliei purta ciorapi tricotaţi din mătase, dar şi şepcile tricotate erau la mare preţ în Bătrânul Albion. Prima breaslă a tricotorilor – o meserie rezervată bărbaţilor – s-a înfiinţat în secolul al XVI-lea, acelaşi veac în care a fost inventată şi prima maşină de tricotat, în 1589, de către William Lee. În secolul al XVII-lea ramura industrială a tricotatului era răspândită în toată lumea civilizată.
Andrelele au rămas în mâinile femeilor care, de-a lungul veacurilor – pe vreme de pace şi de război – au tricotat nesfârşite şiruri de mânuşi, şosete, laibăre, fulare şi căciuli pentru bărbaţii, copiii şi nepoţii lor.
În zilele noastre maşinile inteligente, complicate şi rapide produc o mare diversitate de modele din cele mai felurite materiale, destinate oamenilor din toate categoriile sociale. Cine mai stă să tricoteze?! De mult nu mai văd pe băncile din Parcul Mare mămici sau bunici care tricotează veghindu-şi odraslele aflate în cărucior sau la locul de joacă. Toată lumea stă cu nasul în telefonul mobil…
Şi cine să mai cumpere tricotaje de mână? Uneori întâlnesc câte o bătrânică modestă care-şi vinde marfa pe sponci, în colţul pieţei sau pe treptele halei. Dar nu prea are căutare…
Totuşi, tricotatul de mână nu a dispărut, ci s-a… upgradat. În buticurile exclusiviste sau la expoziţiile de textile poţi găsi piese originale, unicate realizate cu imaginaţie şi rafinament.
Aşez înapoi în sertar andreaua ponosită, strâmbă şi însingurată – care de astă dată a îndeplinit rolul de madlenă – şi mă săgetează dureros absenţa mamei. Când s-a stins din viaţă brusc, de pe o zi pe alta, a rămas în urma ei, pe fotoliu, andreaua circulară cu fusta de casă, din lână colorată, pe care tocmai mi-o tricota… Pipăind-o, descifrez peste timp dragostea şi grija ei încriptate în sistemul binar al ochiurilor luate cu andreaua: unul pe faţă, altul pe dos.
Andrea Ghiţă
Bibliografie
https://index.hu/tudomany/til/2016/11/09/a_kotes_igazan_ferfias_tortenete/
https://hu.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6t%C3%A9s_(textilipar)
http://v-cati.blogspot.com/2012/02/din-istoria-tricotatului.html
Gamow, G, Thirty Years that Shook Physics. The Story of Quantum Theory
15 Comments
Un articol de-a dreptul emotionant, scris cu caldura si dragoste pentru o fiinta unica in viata fiecăruia, Mama.
Si mama mea imi tricota pulovere, bonete, fulare, o matuşa mai priceputa rochii, jachete, fuste si veste. La moda era mohairul si lâna vândută in piata de ardeleni.
Apoi s- a tricotat si crosetat pentru fetița mea, costumaşe, pardesiuri, caciulite. Când am imigrat in Israel, fetita de aproape 5 ani era considerat cel mai elegant imbracat copil din societate. Si eu, in perioada serviciului la Technion, si purtam puloverele mamei eram f admirata de persoane care petrecusera ani buni in America si colindasera Europa.
Dupa trecerea in nefiinta a mamei mele, tot f brusc, am pastrat o panglica roşie tricotata pentru fiica mea.
Acusi vor fi 20 de ani de la despartirea neasteptata si foarte grea , pe care nu am reuşit sa o depăşesc nici acum.
Am retrait ,citind disertatia dvs despre andrele, o epoca, frânturi de viața vesele si triste.
Va mulrumesc
Citind interesantul, dar si melancolicul articol, mi-am pus intrebarea daca dragostea fata de “o andrea”, nu a fost unul dintre motivele cae au determinat-o pe mama ta sa-ti dea acest numele de
Andrea,….
Nu. Calamburul funcţionează doar în limba română. Mama mi-a dat numele după o colegă de la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta unde a supravieţuit în timpul Holocaustului. Era un nume foarte rar. Se pare că la Cluj am fost prima care a purtat acest nume. După o vreme a intrat în vogă. În schimb cred că în română Andreea se scrie cu doi de e, tocmai ca să nu fie vreo confuzie cu andreaua, dar poate şi pentru că în franceză e la fel Andreé. O lingvistă a cărei fiică se chema tot Andrea (româncă) mi-a explicat că nu există nixio raţiune pentru dublarea e-ului.
Multumesc Andrea pentru explicatii 🙂
Nici mie nu-mi place să tricotez, deși am învățat în copilărie. La orele de atelier în școala generală abia avansam câteva rânduri strâmbe și inegale. Bunică-mea repara dezastrul și-mi făcea ”temele” pentru săptămâna următoare.
Acum mă încearcă însă nostalgia și când o prietenă m-a invitat la un curs de tricotat n-am respins ideea. Cine știe, poate cândva o să-mi cumpăr niște andrele 🙂
Nu ai fi prima care deprinde tricotatul mai târziu. Eu nu am reușit s-o învăț pe fiica mea să tricoteze, pentru că ea e stângace și nu putea să-mi imite automat mișcările. Mai târziu a învățat singură, de pe YouTube, și acum tricotează și croșetează cu mare plăcere, dar nu pentru copii, ci pentru ea însăși. Face și flori, păpuși și tot felul de lucruri faine.
Și eu sunt stângace 🙂
Draga mea Andrea, am ştiut tot timpul – mai bines pus: am simţit – că există ceva ce ne leagă…dincolo de muzica studiată de fiul tău, dincolo de Clujul familiei tatălui meu….Astăzi am descoperit: andrelele mamelor noastre şi tricotajele purtate de noi toată copilăria…de la şosete la paltonaşe.
Tot ce am citit scris de tine cu pasiunea regăsirii dragostei celei care a avut grijă să nu-ţi lipsească nimic îmi este atât de apropiat de suflet de parcă m-aş fi apropiat de oglindă. Sunt bucureşteancă, dar familia mea e din patru zări. Pe mama o ţin minte nedespărţită de andrele, de lâna pe care o cumpăra de la prietenii veniţi de la Braşov sau Sibiu. Prietena ei de nedespărţit şi cumnata de-o vârstă cu ea, sora tatălui meu, Lizi (Eliza Vulcu – una din primele noastre aviatoare, din Escadrila Albă) era, şi ea, mare specialistă; chiar au deschis, la un moment dat, împreubnă, un mic magazionaş de tricotaje pentru copii, pe Bd. Magheru! Lizi avea cărţi ungureşti cu explicaţii, desene şi modele care ar face azi invidioase multe tricoteze….dacă ar mai exista vreuna atât de pasionată de sunetul uşor etufat metalic al andrelelor izbindu-se în vârfuri.
De la ele am învăţat şi am practicat şi eu, ani de zile această seducătoare artă. Mă bucur să constat că nepoţica mea – aproape de împlinirea celor şapte ani de-acasă! – apreciază lucrurile tricotate şi îmi cere să-i mai fac încă o “afuda”, mereu de altă culoare – adică puloveraşe cu care să se poată asorta la diferite ţinute. E interesată de ticăitul andrelelor şi chiar a început să treacă ochiuri de pe o andrea pe alta. Pare molipsitor, nu-i aşa?!
Dragă Carmen, mulţumesc pentru acest comentariu amplu care conţine promisiunea mai multor articole despre familia ta. Le aştept.
Mult mai mult decât o istorie -ea însăşi interesantă – a andrelelor că o reflectare a unei epoci sau a unei culturi, eseul te atrage prin universul de sentimente pe care îl dezvăluie: amintiri calde despre dragostea maternă, relaţii cu prieteni, cu rude – o lume sugerată de o singură andrea deformată şi păstrată/rătăcită în fundul unui sertar.
Ce de informaţii interesante cu privire la această îndeletnicire aflu din acest articol! La mine, anii petrecuţi pe navetă, în tren s-au soldat cu o remarcabilă “recoltă” de obiecte tricotate care au îmbogăţit garderoba întregii familii .
Post Scriptum – o poveste cu două andrele şi o umbră de gelozie. Acum câteva decenii am găsit în casă o pungă de nailon cu două andrele şi un tricot început, de culoare gri. Am intrat la bănuieli că la noi în casă – în lipsa mea – fusese o altă femeie. Era un indiciu de necontestat, dat fiind că eu nu tricotam. L-am întrebat pe bărbatul meu dacă ştie cumva cine a lăsat punga cu andrelele şi cu tricotul. Mi-a răspund, privindu-mă în ochi că habar nu are. Fiul meu care pe atunci încă nu avea vârsta aventurilor (cu tricoteze) nu ştia nici el de unde apăruse punga. Nu am făcut scandal, dar am rămas încredinţată că soţul meu îmi ascunde ceva. Am lăsat punga la vedere în antreu (ca s-o poată recupera rivala mea) dar nimeni nu a revendicat-o. Peste o bună bucată de vreme am fost în vizită la Turda, la cumnaţii mei care aveau o fetiţă în clasa I-a primară. Cum ne-a văzut în uşă ne-a întrebat: Mi-aţi adus punga cu fulărelul pe care-l tricotam? Am uitat-o la voi când am fost în vizită ultima oară. Cum să-mi fi trecut prin cap că împricinata era tocmai nepoata mea?! Morală: nu te gândi neapărat la …rivală.
Interesant de remarcat este faptul ca acum cativa ani, vizitand insula Taquile de pe lacul Titicaca, pe partea peruana, am aflat ca fetele isi alegeau barbatul in functie de talentul lui la crosetat. Viitorul mire trebuia sa croseteze o caciula care daca era umpluta cu apa si nici o picatura nu se scurgea a din ea, atunci mirele era acceptat de mireasa. Toti barbatii de pe insula aveau caciuli crosetate pe cap.
Foarte inteersant! Înţeleg că bărbaţii trebuiau să fie aşi la croşetat. Ştii cumva care era proba fetelor de măritat?
Un articol exact pe gustul meu, plin de nostalgie, dar din care afli și lucruri interesante.
Știu cât de greu era de găsit fire pentru tricotat. Ani de zile tata a purtat un pulover făcut din lână naturală, nevopsită, cumpărată de la țărani. Prin 1968 au apărut în comerț fulare de melană în diverse culori. Mama le desfăcea și din ele ne tricota pulovere.
Spre deosebire de tine, eu am tricotat o sumedenie de lucruri pentru fiica mea, dar nepoții nu mai vor pulovere făcute acasă. Păcat!