Cea mai recentă descoperire a mea pe internet este asiriologul Dr. Irving Finkel, căruia British Museum îi plătește un salariu… ca să citească tăblițe de lut cu inscripții cuneiforme.  Dar spre deosebire de alți oameni de știință, care se mulțumesc să-și publice descoperirile în presa de specialitate, Irving Finkel iese din turnul de fildeș și se adresează publicului larg prin cărți, conferințe și filme documentare.  Și o face din convingerea că cercetarea are un viitor numai dacă ea reușește să atragă interesul publicului și mai ales al tinerei generații.  Puteți primi o lecție introducătoare de scriere cuneiformă, puteți afla despre scrisoarea în care tânăra mireasă a regelui Assurbanipal e mustrată de cumnata ei că nu-și face lecțiile, puteți afla care sunt cele mai eficiente descântece pentru a alunga spiritele rele și câte și mai câte – totul se află pe YouTube.

Cea mai incredibilă din toate poveștile lui mi s-a părut următoarea:  Într-o bună zi, prin 1985, a venit la muzeu un domn cu o sacoșă, din care a scos tot felul de antichități: vreo două opaițe, niște monede vechi, niște figurine egiptene, câteva obiecte chinezești și o tăbliță de lut cu semne cuneiforme.  Tatăl lui fusese pilot al RAF, în timpul celui de al Doilea Război Mondial luptase în orient și la întoarcere adusese tot felul de „amintiri”, care zăceau de zeci de ani într-un sertar – poate că era timpul ca un expert să vadă dacă valorează ceva?  Tăblița, care la prima vedere părea să fie o scrisoare banală, s-a dovedit mai interesantă ca întreaga colecție a muzeului la un loc.

Era un fragment al Epopeii lui Atra-Hasis, datând de prin 1800 î.e.n., unde apare pentru prima dată povestea potopului – cu peste un mileniu înaintea poveștii biblice!  O altă variantă a poveștii potopului, tot din Mesopotamia, dar ceva mai recentă, era deja cunoscută din Epopeea lui Ghilameș, care fusese descifrată încă la sfârșitul sec. al XIX-lea. 

Textul de pe tăbliță urmează destul de exact narațiunea biblică – mai exact narațiunea biblică o urmează în linii mari pe cea de pe tăbliță!  Doar numele personajelor sunt desigur altele – pe tăbliță, zeul Enki îl previne pe Atra-Hasis cu privire la potop și îi poruncește să construiască arca. 

În cartea Genezei, Dumnezeu îi spune lui Noe: Fă-ți o corabie din lemn de gofer; corabia aceasta s-o împarți în cămăruțe și s-o tencuiești cu smoală pe dinăuntru și pe din afară. Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coți în lungime, cincizeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime. Să faci corabiei o fereastră, sus, lată de un cot; ușa s-o pui în latura corabiei; și să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc și altul sus. (Fac. 6: 14-16).

În textul de pe tăbliță, zeul Enki îi spune lui Atra-Hasis să construiască o arcă… rotundă.  Rotundă??  Da!  De fapt ideea nici nu este chiar atât de absurdă.  Cele mai vechi ambarcațiuni construite de oameni erau de trei feluri:

*piroga făcută din trunchiul scobit al unui copac,

*pluta făcută din câteva trunchiuri de copac legate între ele, sau

*dubasa (în engleză coracle) construită ca un coș de nuiele acoperit cu piei de animale sau tencuit cu smoală ca să nu intre apa.

Coșăritul este unul din cele mai vechi meșteșuguri, chiar mai vechi decât olăritul.  Iar dubasele au apărut în diverse regiuni de pe glob, din Irlanda până în Tibet și chiar la băștinașii din America de Nord.  Dar ele au fost folosite și în locuri mai puțin exotice.  Localitatea Dubăsari de pe Nistru atestă că pe vremuri, în acel loc râul era trecut cu dubasa.  Ele erau folosite mai ales la transportul fluvial, pentru că erau foarte stabile și nu erau scufundate de vârtejuri.  Aceste ambarcațiuni erau folosite în antichitate pe Tigru și pe Eufrat.  Știm acest lucru din imagini contemporane.  (De altfel ele au fost folosite până la mijlocul sec. XX.)  Așadar e normal ca scriitorul să-și imagineze o arcă rotundă.

Instrucțiunile de pe tăbliță erau cât se poate de amănunțite.  Era o dubasă uriașă, cu un schelet din lemn pe care era înfășurată o „frânghie” făcută din mănunchiuri de stuf legate la un loc.  Totul era legat cu fibre de palmier și tencuit cu smoală.  Modul de construcție, care mai poate fi văzut pe fotografii de acum 100 de ani, mi-a amintit de împletiturile de pănuși de porumb pe care le făceam la lucru manual, în școala primară – principiul e același. 

Iată cum ar arăta un fragment al textului, tradus în limba română:

Fă-ți o barcă rotundă,

Lungimea și lățimea ei să fie egale.

Suprafața ei să fie cât un ogor,

Iar pereții să fie înalți de un nindan.

Știi doar cum se fac frânghiile de kannu și de aslu pentru bărci.

Pune pe cineva să-ți răsucească sfori din frunze și din fibre de palmier.

Sigur că o să ai nevoie de 14.430 de sutu.

Textul întreg, în engleză, se află aici http://www.thehistoryblog.com/archives/38087

În unități moderne, diametrul arcei ar fi de 68 m, suprafața de 3600 m², înălțimea de 6 m și lungimea frânghiei de 527 km.  Dacă calculăm lungimea frânghiei din datele existente, vedem că ea este absolut realistă, scriitorul se pricepea cu adevărat la construcții navale!  De aici nu mai era decât un pas până la încercarea de a reconstrui arca.

Sudul Irakului nu era un loc potrivit – accesul străinilor este limitat din cauza extracțiilor petroliere, astfel încât experimentul a avut loc pe malul unui lac din India.  Pe loc se găseau palmieri și stuf din abundență, precum și muncitori cu experiență în construcția de bărci.  Proiectul a durat aproape șase luni, chiar dacă nu a fost realizat la dimensiunile specificate pe tăbliță, ci cu un diametru de „doar” 12 m.  Iată scheletul ambarcațiunii:

Nu s-a folosit nici clei, nici cuie, totul era legat cu sfoară.

Puntea se sprijinea pe șiruri de stâlpi.  Jos, în cală, spațiul dintre stâlpi putea fi împărțit în „cămări” pentru animale, iar sus, pe punte, s-a construit o colibă de stuf pentru oameni. 

Am făcu treizeci de „coaste”,

Groase de un parsiktu și lungi de zece nindan.

Înăuntru am pus 3600 de stâlpi

Groși de o jumătate de parsiktu și înalți de o jumătate de nindan.

Am construit cămări și sus și jos.

Nu au lipsit nici problemele.  Arca urma să fie tencuită cu smoală care, precum se știe, este un produs provenit din petrol.  În Irak smoala nu era o problemă, dar cea din India era de calitate proastă.  Chiar dacă smoala a fost preparată după rețeta din tăbliță (fiartă cu grăsime animală și cu var obținut din scoici arse în foc), tencuiala era nestabilă și trebuia tot timpul reparată.  După lansare s-a dovedit că ambarcațiunea nu era etanșă.  Ea a plutit câteva zile și apoi s-a scufundat.  A rămas numai amintirea și imaginile. 

* * *

Cred că în zilele noastre nimeni nu se mai îndoiește că mitul potopului își are originea în Mesopotamia.  Tigrul și Eufratul se revărsau de două ori pe an, primăvara și toamna.  (În zilele noastre revărsările au încetat din cauza barajelor construite pe cursul superior al celor două fluvii.)  Inundațiile au contribuit la fertilitatea solului, formând baza economică a întregii culturi mesopotamiene. Ele variau de la an la an; au fost și inundații catastrofale care au rămas în memoria colectivă și au stat la baza miturilor.  Urmele inundațiilor pot fi văzute în foraje: straturi succesive de aluviuni, mai subțiri sau mai groase.  Care dintre ele va fi stat la baza poveștii potopului este foarte greu de stabilit.

Și cum a ajuns povestea în Biblie?  Teoria cea mai convingătoare ar fi că evreii au preluat mitul în timpul exilului babilonian (sec. al VI-lea î.e.n.)  O ședere de vreo 60 de ani a fost suficientă pentru ca ei să asimileze cultura babiloniană și miturile locale, inclusiv povestea potopului.  Acest lucru a fost posibil pentru că cel puțin unii dintre ei au avut acces la învățătură.  Cartea Daniel consemnează:

Și a zis regele către Așpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să aducă dintre fiii lui Israel, din neam regesc și din cei din viță aleasă, patru tineri fără niciun cusur trupesc, frumoși la chip și iscusiți în toată înțelepciunea, cunoscători a toată știința, cu adâncă putere de pătrundere și plini de râvnă, ca să slujească în palatul regelui, ca să-i învețe pe ei scrisul și limba Caldeilor. (Dan. 1: 3-4)  Deci printre exilați au fost și unii care au urmat școlile babiloniene.  După întoarcerea din exil, această poveste și-a găsit drumul în Biblie, care se pare că a fost redactată în forma ei finală în secolul următor, în perioada celui de al Doilea Templu.

Pentru cei interesați, filmul documentar despre reconstrucția arcei se află aici (în engleză):  https://vimeo.com/106758421

Hava Oren