De ce Cluj?

Tatăl meu a studiat medicina la Cluj în anii 1950. Pe vremea când locuiam la Arad (unde am stat până în 1973), într-o zi el m-a trimis să cumpăr o franzelă și 200 grame de parizer. În perioada aceea pâine se (mai) găsea practic întotdeauna și șansele să găsesc parizer erau destul de bune. Mă pregăteam s-o iau din loc, când mi-am dat seama că tata uitase să-mi dea bani.

– Dar bani nu-mi dai? – l-am întrebat.

– Ehei, să cumperi cu bani nu e mare scofală, asta poate oricine – mi-a răspuns tata, clătinând din cap și mi-a întins o hârtie de zece lei. Poate că încă de atunci îmi era sortit să încerc cândva să scriu despre orașul în care au studiat părinții mei, un oraș pe care abia îl cunoșteam, în afară de vreo sptămână sau două, petrecute la verișoara mea, în cartierul Gheorgheni, acum cincizeci de ani.

Premisele pentru un astfel de proiect artistic, o carte despre Cluj, mi s-au părut imediat favorabile și eram gata să mă pun pe treabă cu buzunarele goale (la propriu și la figurat) – cu bani doar n-ar fi fost mare scofală, cum zicea tata.

De aceea vreau să dezvălui chiar de la început adevărul despre această lucrare: fără sprijinul spontan, prietenesc și dezinteresat al autorilor, ea nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului. Le aduc tuturor recunoștința și respectul meu. A fost o mare plăcere să-i traduc în limba germană. Textele lor m-au mișcat și mi-au readus limba copilăriei din ungherele cele mai ascunse ale memoriei.

Aș vrea să dau celor din vest posibilitatea să privească în inimile oamenilor unei țări est-europene, în cazul acesta România, pentru că, așa cum spunea Antoine de Saint Exupéry în Micul prinț, „Limpede nu vezi decât cu inima”. Și cine ne poate arăta mai bine inimile oamenilor – în afară poate de cardiologi – dacă nu scriitorii. De aceea am bătut la ușa Uniunii Scriitorilor din România și reacția lor m-a copleșit. Și așa ne-am pus pe treabă, chiar și cu buzunarele goale, colegii mei de la Editura Weissmann și cu mine.

Dar să termin întâi povestea cu franzela și cu parizerul, ca să nu o uit pe drum. Deci am plecat cu cei 10 lei și cu straița spre alimentara din apropiere. Împotriva așteptărilor mele, rafturile erau goale – e adevărat că era deja spre seară – și am fost nevoit să mă întorc cu mâna goală. În schimb cofetăria din colțul străzii Anatole France, cum se numea strada mea din Arad, era încă bine aprovizionată la ora aceea. Am dat o raită înăuntru și fără să stau prea mult pe gânduri mi-am cumpărat un Domino și cum l-am terminat încă înainte de a ajunge la ieșire, m-am întors și mi-am luat încă unul, care trebuia să-mi ajungă până acasă, până la poarta palatului Bohuș. Ajuns acasă, am înapoiat restul și am explicat situația. Părinții au înțeles foarte bine cum vine socoteala și m-au trimis fără drept de apel „la colț”. Era pedeapsa pentru sustragerea unei părți din suma pe care mi-o încredințaseră. Mie mi s-a părut o nedreptate, ba chiar o prostie, pentru că – azi pot să o spun din experiență – tocmai aceasta este arta: însușirea unor bunuri străine! Da, era nedrept că în familia noastră artă era consderată doar creația unor artiști parveniți. Eroarea aceasta am înțeles-o abia mai târziu, iar Clujul este o etapă în drumul lung, început la Arad, și care sper să mai continue multă vreme.

Încă de la început Sânziana Batişte, din tramvai, va arunca „Mănușa“ în ring. Imediat după ea va intra Claudiu Groza, în zori, între 4 și 6, după o noapte albă. Dacă mai apar unele dubii, Eugen Cojocaru le va clarifica fără îndoială, chiar dacă ele se referă la „canarul galben ca un gălbenuș, cu pene moi și ochi de tuș”. Apoi avem timp pentru un pahar de „apă de Cluj“ cu Ion-Pavel Azap. Dacă ne apucă foamea vom renunța deocamdată la mâncărurile obișnuite, cum ar fi varza de Cluj, pentru a lua o gustare postdadaistă pe care ne-o servește Victor Ţarină, desigur după ce vom fi ieșit cu el la pescuit. Doina Cetea ne ghidează într-o plimbare pe „Strada lungă”, cu o ilustrată 4/4, ducându-ne până la „Mijloc”, unde Irina Petraș își reconstituie viața din două jumătăți – ar fi putut fi și viața noastră. „Din orașul acesta nu mai pot să plec cu adevărat, chiar dacă am convenit că-i lipsește ceva. De altfel nici eu nu am devenit ceea ce mi-am dorit să devin, am ajuns doar pe-aproape.” – spune Alexandru Vlad în Orașul, subiectiv. În continuare o urmăm pe Andrea Ghiță de-a lungul străzii Donath și ne luăm împreună cu ea un buchet frumos de liliac. Astfel pregătiți urcăm spre Cetățuie, unde poetul Balázs Imre József ne cioplește o sculptură în aer, iar apoi, cu privirile pierdute în zare, ne lăsăm aprinși de Ion Mureșan: „Şi mă gândesc că încet-încet, urmând drumul lumânărilor, ţintirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumânările, asemeni corăbiilor lui Magellan, vor ajunge de unde au plecat.”

În sfârșit ne dăm pe mâinile colegilor medici Andrei Schwartz, Filippo Modica și Severin Maier Hasselmann, care ne explică ce se întâmplă dacă te-ai născut clujean, sau doar ai venit aici să studiezi medicina. Înaintea cuvintelor mele de încheiere vom face cu Marcus Bauer, care de altfel locuiește la Berlin, o excursie în cartierul post-modern Mărăști. Și cum se întâmplă atât de des, ne amintim în ultima clipă să trimitem o vedere, prin intermediul lui Vasile Gogea.

Peter Rosenthal

(traducere din limba germană Hava Oren)