Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…

Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)?

– De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei? – sună ultima dintre cele patru[1].

– Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare – explică răspunsul.

Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.

În Ungaria, punerea în aplicare a soluţiei finale a început curând după intrarea trupelor germane în ţară, în 19 martie 1944. Ocuparea Ungariei avea raţiuni strategice, în primul rând împiedicarea acesteia de a părăsi puterile Axei. La întâlnirea dintre Miklós Horthy şi Adolf Hitler, care a avut loc în 18 martie 1944, conducătorul Ungariei a acceptat predarea mai multor sute de mii de lucrători evrei către „întreprinderile industriale şi agricole germane”. Acest acord a servit drept „cadru legal” pentru deportarea populaţiei evreieşti din Ungaria. Guvernul Sztójay, instalat în mod constituţional în 22 martie 1944, şi-a dat tot concursul – adoptând ordonanţe şi hotărâri care vizau izolarea, stigmatizarea şi jefuirea evreilor şi punând la dispoziţia naziştilor jandarmii, poliţia şi aparatul administrativ de stat – pentru ca ghetoizarea şi deportarea evreilor din Ungaria să se desfăşoare cât mai rapid şi fără sincope.

Ghetoizarea a început în aprilie 1944. În 12 aprilie, la scurt timp după declararea Transcarpatiei[2] drept zonă de operaţiuni militare, la Mukacevo[3] s-a ţinut o şedinţă, prezidată de secretarul de stat László Endre. Au fost convocaţi conducătorii administraţiei publice din zonă, inclusiv din Maramureş, pentru a primi instrucţiuni privitoare la desfăşurarea ghetoizării. În documentul emis cu această ocazie se preciza, printre altele:

„Fiecare evreu, deci şi copiii, poate să ia cu el doar hainele cu care este îmbrăcat, inclusiv paltonul, cel mult două schimburi de albituri, pături şi lenjerie de pat, alimente pentru 14 zile, greutatea totală neputând depăşi 50 de kg[4]. Nimeni nu poate lua sine bani, hârtii de valoare, bijuterii, aur şi alte obiecte de preţ.”

Casele sigilate şi toate bunurile lăsate în urmă de cei adunaţi în ghetouri urmau să fie luate în custodie de un comitet alcătuit din notabilităţile locale care aveau dreptul să decidă asupra administrării lor.

Ghetoizarea evreilor din Transcarpatia urma să demareze duminica, 16 aprilie, dar în unele localităţi acţiunea a început sâmbătă, în ultima zi de Pesach. Cu o zi înainte de concetrarea în ghetou, evreii au fost adunaţi în incinta sinagogilor sau şcolilor locale pentru a li se confisca şi bruma de lucruri care le mai rămăsese în urma tuturor măsurilor de spoliere care fuseseră puse în aplicare în ultimele săptămâni. Fiind ultima zi pe Pesach, ei nu au putut lua cu ei decât eventual azima rămasă după cele şapte zile, pentru nu avuseseră cum să coacă pâine şi nicio altă mâncare pe bază de făină.

Iată câteva exemple edificatoare legate de soarta evreilor maramureşeni în vremurile de urgie care au început de Pesach 1944.

În aprilie 1944 comunitatea din Berbeşti număra 442 de suflete şi era păstorită de rabinul Leopold Grosz. În 15 aprilie – Şabat şi ultima zi de Pesach – au fost adunaţi în sinagogă şi în şcoala Talmud Tora. Ştiind că urmau să fie închişi în ghetou, rabinul le-a dat permisiunea să coacă pâine. Unii au reuşit să se ascundă, însă aflând că ceilalţi membri ai familiei urmau să pătimească din cauza lor, au ieşit din ascunzători. Luni, 17 aprilie, a fost dat în funcţiune ghetoul din centrul comunei. Aici au fost aduşi şi evreii din alte 19 localităţi rurale, în jur de 3000 de oameni care locuiau înghesuiţi în casele din interiorul ghetoului. Ei erau păziţi de jandarmi care adesea nu se dădeau în lături de la a-i jefui şi a-i maltrata pe cei internaţi.

În 17 mai 1944 ghetoul din Berbeşti a fost golit şi evreii duşi în ghetoul din Sighetul Marmaţiei, unde au rămas o singură noapte, închişi cu toţii într-o sinagogă. A doua zi au fost deportaţi la Auschwitz. Mulţi nu au mai apucat deportarea pentru că decedaseră din cauza înghesuielii insuportabile din sinagoga unde-şi petercuseră noaptea.

În aprilie 1944, după Pesach, evreii care mai rămăseseră la Dobrianske[5] au fost adunaţi în incinta şcolii din sat. Li s-au confiscat toate obiectele de valoare şi apoi au fost transportaţi în ghetoul din Mátészalka[6], de unde i-au deportat la Auschwitz, în 22 mai.

În timpul ghetoizării unul dintre localnici a fugit în munţi, unde a organizat o grupă de partizani alcătuită din 11 evrei şi patru comunişti neevrei. Aceştia s-au predat după ce fuseseră hăituiţi atât de jandarmi, cât şi de ţăranii ruteni. Au fost internaţi în ghetoul din Tiaciv[7] şi apoi deportaţi la Auschwitz.

În 15 aprilie 1944, în ultima zi de Pesach, Şlomo Steinmetz, preşedintele comunităţii evreieşti din Dubove[8], a fost obligat să încalce Şabatul şi să scrie lista evreilor din localitate care urmau să fie ghetoizaţi. Aflând de această perspectivă, fruntaşii comunităţii l-au mituit pe notarul satului care, cu concursul medicului de circumscripţie, a declarat că în comuna Dubove a izbucnit o epidemie de tifos care necesită carantinarea. În urma acestui tertip evreii din Dubove au putut rămâne acasă aproape o lună, însă un control trimis de la Budapesta a constatat că informaţia era falsă şi evreii au împărtăşit soarta coreligionarilor lor din alte localităţi. Au fost adunaţi în sinagogă, li s-au confiscat toate bunurile de valoare şi apoi au fost trimişi în ghetoul din Tiaciv, de unde au fost deportaţi la Auschwitz, la sfârşitul lunii mai. Câţiva evrei au fugit în munţii din apropiere, dar curând au fost capturaţi de jandarmii maghiari, cu ajutorul ţăranilor ruteni.

Evreii din Giuleşti au fost adunaţi în curtea sinagogii încă de vineri, 14 aprilie 1944, cea de a şaptea zi de Pesach. Au fost nevoiţi să stea în sinagogă mai multe zile, fiind jefuiţi de toate obiectele de valoare. Apoi au fost escortaţi în ghetoul din Berbeşti. Ghetoul a fost golit în 17 mai şi evreii din Giuleşti au fost duşi în ghetoul din Sighetu Marmaţiei, de unde au fost deportaţi la Auschwitz a doua zi, în 18 mai.

Povestea evreilor din Kvasy[9] este diferită de a celor relatate anterior. Ei au fost adunaţi de jandarmi la începutul lunii aprilie 1944, acasă la Şmuel Ştern care deţinea o pensiune. În 7 aprilie li s-a dat drumul acasă pentru a-şi petrece Pesachul, dar la mijlocul lunii au fost adunaţi din nou şi duşi în ghetoul din Mátészalka. Cinci evrei localnici au fost reţinuţi de jandarmi, pentru a aduna obiectele de valoare din casele coreligionarilor lor, după care au fost duşi şi ei în ghetoul din Mátészalka, de unde au fost cu toţii deportaţi la Auschwitz, în 22 mai.

În 15 aprilie 1944, ultima zi de Pesach, autorităţile din oraşul Csenger[10] l-au obligat pe preşedintele comunităţii evreieşti, Samuel Berger, să încalce Şabatul, scriind lista nominală a tuturor membrilor comunităţii. A doua zi, jandarmii au golit templul, ordonând tinerilor să desfacă mobilierul şi să-l încarce în căruţe. Tinerii au refuzat să profaneze chivotul sfânt şi atunci jandarmii furioşi s-au năpustit cu securile şi l-au făcut ţăndări. A doua zi evreii din Csenger şi din împrejurimi au fost internaţi în ghetoul din Mátészalka şi apoi deportaţi la Auschwitz.

În final – doresc să-l evoc pe cel de al cincilea fiu adăugat celor patru fii[11] pomeniţi atunci când depănăm istoria eliberării din robia Egiptului: copilul absent, pierit în Holocaust. El era prezent în seara de Seder din 1944, înainte de deportare… Cred că ar trebui să ne gândim la el în fiecare seară de Seder când auzim glasul cristalin al mezinului întrebând: Ma niştana?

Referinţe:

R. L. Braham, Z. Tibori Szabó, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Ed. Cartier, Chişinău, 2019

V. Bányai, Cs. Komoróczy, R. Szonja, Zsidók Kárpátalján a dualizmustól. napjainkig: http://real.mtak.hu/10000/1/8_nemnyilv.pdf

Lessons for the four children of the Seder: https://reformjudaism.org/lessons-four-children-seder

Remembering the fifth child: https://blogs.timesofisrael.com/remembering-the-fifth-child/

Andrea Ghiţă

---

[1] Cele trei întrebări sunt: De ce consumăm numai maţa, pâine nedospită? De ce mâncam ierburi amare? De ce înmuiem de două ori alimentele în apă sărată? Răspunsurile: 1. Mâncăm maţa sau pâine nedospită pentru că strămoşii noştri care au fugit din Egipt nu au avut timp să aştepte dospirea aluatului de pâine şi l-au luat cu ei aşa cum era. 2. Mâncăm rădăcini amare pentru a ne aminti de amărăciunea suferinţelor din timpul sclaviei 3. Înmuiem alimentele de două ori în apă sărată pentru a înlocui lacrimile robiei cu recunoştinţa şi a ne îndulci amintirea acestor lacrimi.

[2] Maramureşul – aflat în componenţa Ungariei şi alcătuit din două entităţi administrative – comitatul Maramureş şi Delegaţia Administrativă Maramureş – făcea parte din Circumscripţia de Jandarmerie Transcarpatia.

[3] Astăzi oraş în Uncraina, pe atunci avea denumirea oficială Munkács, numele său românesc fiind Muncaci.

[4] Îndeobşte evreilor li se dădea un răgaz foarte scurt pentru a pleca în ghetou (uneori mai puţin de o oră) astfel încât prea puţini au putut să ia cu ei bagaje atât de grele, de voluminoase.

[5] La vremea aceea localitatea, care astăzi se află în Ucraina, purta numele oficial Nyágova, numele său românesc fiind Neaga.

[6] Oraş din Ungaria

[7] La vremea aceea localitatea, care astăzi se află în Ucraina, purta numele oficial Tecső, numele său românesc fiind Teceu.

[8] La vremea aceea localitatea, care astăzi se află în Ucraina, purta numele oficial Dombó, numele său românesc fiind Delureni.

[9] La vremea aceea localitatea, care astăzi se află în Ucraina, purta numele oficial Tiszaborkút.

[10] Oraş din Ungaria.

[11] Numiţi adesea şi cei patru fii: cel înţelept, cel rău, cel simplu şi cel care încă nu ştie să întrebe

Articolul este ilustrat cu două pagini din Haggadah Supravieţuitorilor, apărută în 1946, la München, cuprinzând litogravuri de Miklós Adler (1909, Hajdusámson, Ungaria – 1965, Tel Aviv). – https://www.haaretz.com/israel-news/MAGAZINE-the-haggadah-that-brought-the-nazis-to-the-seder-1.5939094