În prima zi a lunii septembrie a lui 1970, mama a decedat subit la vârsta de numai 49 de ani, din cauza unui infarct miocardic. Eram student la medicină în anul trei și în seara aceea m-am întors acasă târziu. Ușa de la dormitorul părinților era închisă și nu le-am putut ura “noapte bună”, cum făceam de obicei. În toiul nopții m-am trezit cu tata lângă patul meu, strigând că mama e pe moarte. Am sărit din așternut și am alergat în dormitorul părinților. Mama respira sacadat. Am început să-i fac masaj cardiac și între timp mă gândeam ce ar mai putea-o ajuta.

– Salvarea, avem nevoie de o salvare cu medic, strigam.

Telefon în casă nu aveam. (În acei ani era foarte dificil să obții un abonament de telefon). Am sunat la ușa unuia dintre vecini care știam că avea, dar nu mi-a deschis. L-am rugat pe tata să continue masajul cardiac și am ieșit din casă, am traversat strada, pe partea de vis a vis era “Leagănul de Copii” cu un aparat de telefon public. Poarta era închisă, nici urmă de portar, așa că am sărit peste un gard înalt, pe care a doua oară nu cred că aș fi reușit să-l trec și am chemat Salvarea. A sosit un medic, sau poate felcer, care după ce și-a pus stetoscopul pe pieptul mamei, a declarat că nu mai e nimic de făcut, mama a decedat.

Atunci am luat hotărârea ca în viitor să mă specializez în terapie intensivă, ca să pot salva oamenii care sunt la un pas de moarte. Mi-am realizat această hotărâre în Israel, terminând specialitatea de anestezie, urmată de cea de terapie intensivă. În timpul rezidenței și câțiva ani după terminarea ei am lucrat la Terapia Intensivă Mobilă. Am avut multe cazuri în care bolnavii trebuiau resuscitați, dar aveam la dispoziție echipamentul adecvat. De fiecare dată când resuscitam o persoană, mă gândeam că e mama mea și trebuie să reușim.

Prima dată când am fost chemat la un asemenea caz, am sosit la o locuință în apropierea stației de salvare. Am ajuns foarte repede. Bolnavul era un bărbat de 49 de ani, care făcuse infarct miocardic în timpul somnului. La intrare în apartament am întâlnit ochii disperați ai soției lui. În timpul resuscitării, celularul meu, care se găsea în buzunarul de la pantaloni, s-a deschis prin presiune la microfonul de înregistrare. Fără nicio intenție celularul a înregistrat zgomotele și vocile noastre în timpul reanimării.

Ulterior, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, am ascultat înregistrarea împreună cu tot echipajul – cu consimțământul soției pacientului. V-o redau pe scurt:

– Conectează-l la defibrilator, spuse Hezi, paramedicul.

– Linie dreaptă, spuse unul dintre voluntari.

– Masaj cardiac, am spus. Hai, Gadi (șoferul), tu ești mai puternic.

– Fibrilație ventriculară, se aude vocea lui Hezi.

– Șoc, șoc, am spus (aplicare de șocuri electrice pe toracele bolnavului pentru a aduce ritmul cardiac la unul normal, eficient).

– Adrenalină (stimulant al activității cardiace). Șoc.

– Sinus (activitate electrică normală a inimii), am strigat, are și puls periferic la mână, a spus Hezi.

– Intubație, s-a auzit vocea mea.

– E timpul să-l transportăm la spital, a spus Hezi.

Eram emoționat de succesul resuscitării, mulțumit de munca echipei. Bolnavul a supraviețuit. La ziua lui de naștere am fost invitați cu toții.

Pe parcursul activității mele am avut multe resuscitări, din păcate nu toate reușite, dar și în cazurile acestea echipajul de Terapie Intensivă Mobilă a făcut tot ce era omenește posibil. De fiecare dată când reușeam să readucem la viață un pacient, îmi spuneam:

– Am reușit să-i mai răpim morții o viață de om.

În cartea Before the coffee gets cold, Toshikazu Kawaguchi discută despre așa-numitele întoarceri în trecut ale oamenilor. De obicei acestea sunt nostalgice, dar nu lipsesc nici încercările utopice de a modifica sau de a influența prezentul. Eu nu am dorit niciodată să mă întorc în trecut. Am amintiri frumoase legate de tinerețe, de colegi, de familie, de profesiune. Ele fac parte din averea mea spirituală. O singură excepție: aș fi dorit să mă întorc la Cluj în acea de zi de septembrie 1970, împreună cu Unitatea de Terapie Intensivă Mobilă, și s-o resuscitez pe mama! Poate ar fi avut șanse de supraviețuire.

Patruzeci și unu de ani de la acest eveniment tragic, la 1 septembrie 2011, s-a născut una din nepoatele mele care poartă numele străbunicii ei!

Andrei Schwartz

12/03/2022