La începutul anilor 2000 vizitam pentru prima dată muzeul de istoria artei din Viena, Kunsthistorisches Museum Wien, pe mare fugă, fiindcă eram într-un grup de care a trebuit să mă desprind pentru două ore ca să intru la muzeu, într-o după amiază, cu puțin timp înainte de închidere. Puțin timp, dar suficient ca pașii să-mi fie purtați spre sala în care este expus flamandul Pieter Bruegel cel Bătrân, unde minutele petrecute în fața tablourilor Vânători în zăpadă și Marele Turn Babel m-au făcut să-l ador pentru totdeauna.

Mulți ani mai târziu, în 2018, fiul meu trăia la Bruxelles și în timpul vizitei mele la el, în mod paradoxal și total neașteptat, primul loc pe care m-a dus să-l văd a fost o biserică aflată în apropierea locuinței lui, o biserică în fața căreia se afla statuia unui pictor. Biserica era Notre-Dame-de-la Chapelle și acolo se află mormântul geniului picturii flamande de ale cărui lucrări fusesem fermecată la Viena. Pieter Bruegel cel Bătrân a murit la Bruxelles în anul 1569, iar statuia din fața bisericii este bineînțeles a lui.

În cartierul Marolles, pe Rue Haute la numărul 132 din Bruxelles mai există și astăzi casa în care a locuit Bruegel și într-o dimineață însorită ne-am băut cafelele, fiul meu și cu mine, într-o cafenea minusculă, exact pe strada aceasta, la o masă în aer liber, pe trotuar, unde într-o jumătate de oră au trecut oameni de toate felurile, din țări îndepărtate și exotice, din regiuni apropiate și familiare, oameni de rase și culori diferite, toate în consonanță, melange-ul nefiind nici ciudat și nici nepotrivit locului.

Mi-am amintit de după-amiaza vieneză din urmă cu mulți ani, când fusesem atât de grăbită, și m-am simțit încântată și privilegiată să ajung pe urmele pașilor idolului meu! Ne facem fiecare, tot timpul, fel de fel de planuri, neștiind că destinul are uneori pentru noi realități chiar mai bune. Nu știm pe cine vom cunoaște, pe cine vom reîntâlni, ce locuri vom vedea și cât de bogați vom fi prin toate acestea peste cinci sau zece ani și adesea uităm să fim recunoscători pentru fiecare zi încărcată de senin, îmbogățită și iluminată de prezența unor oameni dragi, din trecut sau din prezent.

Parlamentul European funcționează la Strasbourg în clădirea numită Louise Weiss (1893-1983), în onoarea jurnalistei, scriitoarei și politicienei franceze care și-a dedicat activitatea promovării valorilor europene și a fost ea însăși membră a acestui parlament. Construcția futuristă a fost terminată în anul 1999, fiind un model stilizat al construcției din pictura lui Peter Bruegel cel Bătrân, Marele Turn Babel, și este o clădire emblematică pentru ceea ce reprezintă ea pentru întreaga Europă, locul în care se adună și lucrează aleșii diverselor popoare europene care alcătuiesc Uniunea.

Orice lucru sau situație pot fi privite din diverse unghiuri. În clădirea Parlamentului European legenda turnului Babel este inversată, aici vin oamenii ca să se înțeleagă, sunt aleși de popoarele celor 27 de țări care alcătuiesc Uniunea și vin să lucreze în beneficiul marelui suveran, poporul european.

Am mai spus despre mine în articolele anterioare că îmi place să observ oamenii și lumea din jur, îmi place să colecționez momente pe care le găsesc demne de interes, despre care merită ca, după ce le-ai fixat în memorie, să le povestești.

Un astfel de moment a fost de curând în Franța, într-un orășel dintr-o zonă minieră din apropierea graniței cu Germania, în Lorena, unde oamenii trec frontiera dispărută acum dintre țări, poate și de câteva ori pe zi. Orașele învecinate și construite unul în prelungirea celuilalt aparțin unul Republicii Franceze iar celălalt Republicii Federale Germania. Este vorba despre Forbach și Saarbrücken, unde în luna martie a acestui an am petrecut câteva zile încântătoare. Am cunoscut aici o familie despre care doresc neapărat să scriu în așa fel încât, măcar puțin de tot, s-o fac cunoscută cititorilor revistei Baabel.

Örs și Rana, cei doi soți care au avut gentilețea de a-și deschide căminul, oferind o cină minunată oaspeților români, respectiv mie și prietenului meu prin intermediul căruia am ajuns la ei, trăiesc în Franța, dar sunt de origini îndepărtate, Örs fiind maghiar, iar Rana libaneză.

Mărturisesc că înaintea cinei cu pricina am avut unele emoții, fiincă nu vorbesc franceza (deși înțeleg un pic) și mă gândeam cum voi reuși să comunic cu acești oameni o seară înteagă. mai cu seamă că sunt o persoană foarte comunicativă și mă simt inconfortabil dacă nu pot să mă exprim. Toate temerile mi s-au risipit de îndată ce am intrat pe ușă și Rana mi s-a adresat în engleză. Apoi Örs a început să vorbească ungurește. Bineînțeles că amândoi vorbesc limba franceză, de vreme ce trăiesc în Franța. Bineînțeles că amândoi vorbesc, chiar dacă nu perfect, limba germană, de vreme ce Germania este la câteva sute de metri distanță.

Rana ținea în brațe pe micul și adorabilul lor fiu, în vârstă de un an și jumătate, pe nume Solyom, adică șoim. După ce gheața începutului s-a spart, Rana mi-a spus că ea vorbește cu băiețelul lor numai în limba arabă, în timp ce Örs îi vorbește numai în ungurește. Pe parcursul serii am putut să constat că micul Solyom își înțelegea perfect părinții care comunicau cu el în limbi diferite. Ciudățenia situației nu se oprește aici. Între ei doi, Rana și Örs vorbesc numai engleza, ca s-o exerseze și să n-o uite. Cu fiica lor mai mare, Julie, de nouă ani, se vorbește numai franceza. Desigur că Julie se află și ea în plin proces de ”a prinde” araba odată cu fratele ei mai mic.

Înainte de a se stabili în Franța, Örs a trăit câțiva ani buni în Olanda, așa încât el vorbește și limba neerlandeză. O familie de poligloți, adulții de facto, iar copiii în devenire, care aplică în viața lor cotidiană principiul esențial al Uniunii Europene, acela al unității în diversitate, și care reușesc să facă din acesta felul lor de a trăi. Nu o fac în mod conștient și nici ca un scop, dar cât de bine le iese!

Dacă ne gândim bine, cu șase limbi cunoscute te poți descurca cam oriunde pe globul Pământesc: engleza, franceza, spaniola, rusa, mandarina și araba. Noii mei prieteni din Franța uzează de trei dintre acestea, ba mai mult, Rana lucrează ca traducătoare, făcând din abilitățile ei lingvistice un modus vivendi.

A fost o seară de specială, în care Örs ne-a gătit trei feluri împărătești și discuția a trecut de la evocarea unor amintiri din vremea comunismului, la sisteme educaționale comparate, la situația păcii și a războiului, la călătorii, grădinărit și câte și mai câte, adică subiecte care ne interesau pe toți.

Mă gândeam în timpul vizitei în casa acestei familii că o asemenea situație este posibilă într-o Europă care se bucură de liniște, de libertatea de a te stabili și a-ți găsi norocul aiurea, în lumea mare, într-o Europă a oamenilor care nu sunt închiși în spatele unor ziduri reale sau imaginare.

Örs, Rana și copiii lor își duc viața într-o multiculturalitate autentică și unică în felul ei. Ei sunt cei care construiesc zi de zi un altfel de Turn Babel, pentru a arăta tuturor că înțelegerea este posibilă. Frumos și adevărat.

Anca Laslo