Scriu aceste rânduri în ziua de 1 Mai, așa-zisa sărbătoare mondială a muncitorilor, a proletarilor (care trebuiau, toți, din toată lumea, să se unească).

Pe vremuri, foarte de demult, pentru mine și cei de o teapă cu mine, ziua aceasta era foarte importantă. Ne sculam devreme, luam primul tramvai / autobuz și ne grăbeam spre locul de muncă, unde ne așteptau cu nerăbdare colegii și colegele care știau că dacă nu suntem cu toții prezenți, totul se năruie și capătă aspecte nedorite.

Odată strânși cu toții, ne aranjam în rânduri cu o compoziție dinainte stabilită. La fiecare capăt de rând se afla o persoană, în general de sex masculin, cu lista celor care compuneau rândul, și după ce să făcea numărătoarea, o luam cu toții din loc, pe un traseu stabilit și el de la început.

O vorbă pe jumătate vulgară spune că unora nu le plac copiii, dar sunt entuziasmați de crearea lor. Ei bine, pe noi stația finală ne interesa prea puțin; ceea ce părea esențial în acea dimineață, de obicei însorită și caldă, era traseul, și nu întâmplător, pentru că pe tot parcursul drumului de câțiva kilometri se aflau puncte bine marcate, vizibile de la distanță, unde se vindeau… crenvurști!!

Da, crenvurști, cu pâine și muștar. Și la prețuri accesibile tuturor.

Și cum drumul dura vreo 3-4 ore, puteai să accesezi două sau trei puncte din acestea și să te bucuri de un preparat alimentar care nu se găsea nicăieri timp de 363 zile ale anului, sau 364 în anii bisecți (asta pentru că și de 23 August găseam pe traseu crenvurști).

Da, aventura asta avea și părți negative, cum ar fi purtarea placardelor și a portretelor, sau nevoile fizice care cereau dispariția temporară din rând, ceea ce producea o cumplită senzație de panică celor însărcinați cu păstrarea integră a numărului de mărșăluitori. Dar toate inconvenientele păleau în fața fericirii de a întâlni acele tejghele pline vârf cu mult râvnitul aliment.

Povestea cu crenvurștii este însă doar o portiță care îmi deschide drumul spre ceea ce urmează, pentru că subiectul, deși legat de ziua de 1 Mai, este cu totul altul.

În vremurile când 1 Mai era sărbătorit de toate organizațiile comuniste din lume (și nu numai), nimeni nu punea la îndoială faptul că așa-zisa ideologie marxist-leninistă își făcuse un loc clar și de lungă durată în istoria popoarelor de tot felul, din țări de tot felul, dezvoltate și mai puțin dezvoltate, bogate și mai puțin bogate, democrate și mai puțin democrate. Aveam cu toții certitudinea că it is here to stay! Căci cine credea în minuni, cine își putea închipui că un imperiu ca cel comunist poate cădea, așa de la sine, fără o conflagrație care ar fi purtat numele de cel de al Treilea Război Mondial, sau chiar Primul Război Mondial Nuclear, dacă lăsăm de o parte Hiroșima și Nagasaki.

Și uite că, pe nepusă masă, acum mai bine de 30 ani, totul s-a năruit ca un castel de nisip.

Procesul a inclus niște aspecte nu mai puțin interesante.

Acum vreo 40 ani, în timpul unui tur prin Viena, în Stephanplatz, ghidul ni s-a adresat:

– Vedeți această imensă piață? În 12 martie 1938, aici s-au strâns sute de mii de vienezi pentru a-l aclama pe Hitler! Azi, dacă întrebi, nimeni n-a fost acolo…

Partidul Comunist Român, la fel ca toate celelalte din lagărul sovietic, a înjghebat de-a lungul anilor o imensă armată de activiști, propagandiști, turnători, securiști, sute de mii de indivizi care făceau jocul partidului obligându-i pe toți să participe la farsă. Dar la numai câteva zile după căderea Odiosului, toți aceștia dispăruseră, iar după un timp unii (mi se spune, chiar mulți) au reapărut în alte haine și posturi, ca în celebrul dicton „nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le miroase”.

Dispariția peste noapte a partidelor comuniste din toate ”țările frățești” e lesne de înțeles. Totul era fals, mincinos, deci nu avea nicio șansă să continue. Acum, după mai bine de 30 ani, practic nimeni nu mai vorbește de ”ce a fost”, pentru că ce a fost a trecut, și bine că nu mai este. Și nimic nu era mai normal pentru toți cei care timp de zeci de ani au făcut parte din organele de partid să dispară cu viteza fulgerului, o dovadă de adaptare urgentă și perfectă la noua realitate.

Dar întrebarea mea e alta: cum se explică faptul că toate partidele comuniste din lumea democrată și liberă au luat drumul uitării, transformându-se în niște epave politice și făcând parte dintr-o nouă realitate, cum spunea neuitatul Conu’ Iancu: comunismul mondial „e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”.

Nu, nu este un fenomen trecător. În mai toate țările mapamondului, și cu mult înainte de crearea imperiului sovietic, partide comuniste au apărut ca ciupercile după ploaie, toate având o ideologie comună, deși existau multe diferențe între o țară și alta. Mai toate țările democratice au avut partide comuniste, unele chiar extrem de puternice. Dar treptat, spre sfârșitul secolului trecut, a avut loc un proces de miniaturizare, coloșii devenind niște umile movile politice, fără nicio însemnătate pentru țările respective. Doriți exemple? Iată-le.

Partidul Comunist Francez (înființat în 1920): 21% din voturile publicului în 1969 (al treilea partid ca număr), doar 2.3% în 2022;

Partidul Comunist Italian (înființat în 1921): 34% din voturi în 1976, dizolvat în 1989;

Partidul Comunist al Marii Britanii (înființat în 1921): în 1959 a avut cam 25.000 membri, dar în 2015 numărul lor a scăzut la numai 1229.

Partidul Comunist Grec (înființat în 1918): 13% voturi în 1989, numai 5% în 2019.

După cum se știe, în acele țări nimeni nu te obliga să fii membru al partidului comunist, iar cine o făcea știa prea bine de ce. Și atunci, cum se explică deplina degringoladă a ideii?

Gluma, de nenumărate ori repetată, susține că noțiunea de comunism ține de ideologie, nu de știință – dacă ar fi fost știință, ar fi fost încercată întâi pe animale!

Căutând prin cele scrise în ultimele decenii, nu am reușit să găsesc o explicație mai aprofundată a acestei căderi semnificative a ideii de comunism în țările libere ale Europei. Nu-mi rămâne decât să-mi pun ”pe hârtie” propriile gânduri pe acest subiect, cu speranța că cititorii vor reacționa cu răspunsuri și adăugiri.

În primul rând nu am nicio îndoială că falimentul așa-zisului comunism în Europa de Est a dat o lovitură fatală ideii de apartenență la o ideologie pe cât de nereală, pe atât de periculoasă pentru umanitate. Căderea regimurilor comuniste în țările imperiului sovietic a demonstrat ultimului dintre idealiștii lumii occidentale absurdul (și pericolul!) unei teorii complet inaplicabile și a demonstrat lumii cum popoare întregi pot fi ținute zeci de ani sub o mantie de minciună sfruntată, apărată de un sistem crud, inuman și inegal. Dar explicația e cam simplistă.

O paranteză: acum aproape 80 ani o altă ideologie, nu mai puțin crudă și nu mai puțin mincinoasă, a fost și ea ștearsă de pe fața pământului și a istoriei: nazismul. Și totuși în ziua de azi, și de fapt în tot acest timp de la terminarea celui de al Doilea Război Mondial, apar și există formațiuni neonaziste, fie sub egida directă a zvasticii, fie sub diverse denumiri în spatele cărora se ascunde aceeași ideologie criminală care a dominat Germania și vasalii ei în anii 1930.

Oare de ce nu apar și formațiuni de tip comunist, înarmate cu un sistem de îndoctrinare pus la punct, și care să pledeze cauza unui comunism cum se numea în modul cel mai mincinos, ”cu față umană”?

Nu am un răspuns clar, dar sunt sigur că unii cititori vor reuși mai bine ca mine să găsească o explicație verosimilă a acestui fenomen deosebit de interesant.

De fapt comunismul nu a dispărut în întregime din toate țările cu un sistem politic care permite existența mai multor partide. Iată lista lor și numărul parlamentarilor comuniști din totalul membrilor respectivului parlament: Chile 12/155; Serbia 1/250; Spania 6/350; Cipru 15/56; Moldova 10/101; Uruguay 6/99.

Interesant, nu?

Dar am lăsat la urmă „cireașa de pe tort”: Israelul. Și Israelul are un partid comunist integrat într-o grupare de partide arabe. Pe vremuri partidul comunist israelian, înființat în 1922, era o realitate și reprezenta opinia unui grup relativ mare de arabi și evrei, orientați spre URSS și cu o ideologie clară, de egalitate în drepturi și de împotrivire la politica oficială. Treptat, el a devenit un partid strict arab, anti-sionist, în care mai acționează și câțiva evrei, despre care nu are rost să întindem vorba.

De fapt actualul partid comunist israelian (Hadaș) este o formațiune eminamente arabă, având ca ideologie (bineînțeles nescrisă și neafirmată nicăieri) dispariția Israelului ca țară a evreilor.

Asta îmi amintește (ce să fac, conotațiile mele patologice!) celebra glumă cu cel care se găsește într-un oraș străin, dorește să-și repare ceasul și intră într-o prăvălie care avea în vitrină un imens ceas.

Și iată discuția dintre client și vânzător:

– Aș dori să repar ceasul ăsta…

– Îmi pare rău, noi aici nu reparăm ceasuri.

– Da’ ce faceți aici?

– Circumcizii!

– Păi, ce-ați pus în vitrină?!

– Și dumneata ce-ai fi vrut să punem??!!

(Cer scuze celor care știau demult gluma cu care am încheiat acest eseu.)

Gabriel Ben Meron