Incorigibilul meu optimism, de care am amintit nu o dată, mă obligă să declar: COVID-ul e deja în spatele nostru.

Cu o jumătate de miliard de infectați, dintre care peste șase milioane decedați, virusul, în toate variantele lui, s-a dat bătut. Vaccinul, comportarea publicului, imunitatea oferită de boală și nu mai puțin panica impusă de autorități, toate la un loc au făcut ca pandemia să se transforme în endemie.

Apropo panică, peste tot, în toată lumea se mai fac încercări de a înspăimânta locuitorii acestei planete, publicând zilnic numărul de ”depistați”, adică cei la care analiza de rutină a decelat prezența virusului în căile respiratorii.

So what?! Și cui îi pasă! Oare știe cineva câte milioane de indivizi se învârt în jurul nostru cu o variantă de virus gripal în gâtlej?!

De altfel, în acești ultimi doi ani jocul de-a cifrele a făcut ca omenirea să fie complet confuzionată. Voi încerca să mă explic.

Primul număr lansat în aer a fost cel al ”depistaților”, adică al infectaților, dar el nu spune nimic. Și ce ne facem cu numărul celor internați? Ce spune el? După părerea mea sunt acei bolnavi care dintr-un motiv sau altul nu au reușit să se trateze acasă. Și ce ne spune numărul pacienților gravi? Mai nimic, pentru că atunci când el scade, nu știi dacă explicația este că unii s-au însănătoșit sau… au decedat.

După părerea mea, singurul index care poate lămuri în ce situație ne aflăm este suma a două numere: cei gravi+cei decedați (puteți să-l denumiți „indexul GBM”, fără să fiți nevoiți să plătiți pentru folosirea lui!). Iată câteva cifre de la începutul anului acesta și apoi din mijlocul lui aprilie, în Israel:

Să precizăm că numărul decedaţilor este cumulat, în timp ce numărul bolnavilor gravi este cel din ziua respectivă.

De pildă, în intervalul 20.1 – 5.2.2022 numărul decedaţilor a crescut cu ”numai” 749, dar indexul a crescut cu 1342, indicând o perioadă de eflorescență a maladiei.

În schimb, în intervalul 31.3 – 14.4 numărul decedaţilor a fost mai mare decât cel oferit de index. Daca ne luăm după numărul decedaţilor situaţia e proastă, dar dacă observăm evoluția indexului în acele 10 zile, valoarea lui e mai mică decât cea decedaților, ceea ce înseamnă că situația în această a doua perioadă a fost mai bună decât în cea anterioară (ceea ce e advevărat!).

Totul pleacă de la ideea că atunci când discutăm scăderea numărului de cazuri grave, explicația poate fi că foarte mulţi din ei au decedat. Dar dacă analizăm suma celor două numere (si formăm ”indexul”) atunci cifrele reflectă mai corect realitatea.

Quod erat demonstrandum.

Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că indexul care apare în coloana din dreapta este cel care indică cel mai veridic evoluția maladiei. Și mai clară este situația din aprilie față de cea din ianuarie. Tendința e clară și sper că aceste rânduri indică o epidemie pe cale de dispariție și dacă e așa, e timpul să trecem în revistă ce ne-a lăsat COVIDul ca moștenire.

În primul rând pandemia care ne-a ținut în șah timp de doi ani ne-a obligat să devenim mai disciplinați, cel puțin noi ăștia, majoritatea tăcută, care am purtat mască, ne-am ferit de aglomerații și am respectat toate regulile impuse ”de sus” – dar nu întotdeauna.

Oare această stare de lucruri va continua? Vom fi în stare să dăm ascultare ordinelor și restricțiilor impuse (în alte domenii) fără să punem la îndoială buna intenție a autorităților? Vom trăi și vom vedea.

În acești doi ani am învățat să trăim izolați unii de alții, părinți de copii, bunici de nepoți, etc. Am rezistat acestei restricții, dar mă întreb dacă situația nu a lăsat sechele. Aș fi curios să știu părerea celor altora.

În al doilea rând pandemia a obligat sistemul medical să recurgă la improvizații pentru a face față unui enorm număr de pacienți care au avut nevoie de ajutor de urgență. În toate spitalele s-au deschis secții speciale, folosind personal medical din domenii care nu aveau nimic în comun cu caracteristicile bolii create de virus. Medici, asistenți și asistente medicale, tehnicieni de aparatură, toți au trecut un ”curs scurt” de pregătire și în felul acesta au reușit într-o mare măsură să acopere nevoile de urgență în fiecare spital. Această experiență va putea fi folosită în viitor dacă sistemul medical va mai fi pus în situații similare.

Economia mondială a suferit un șoc de o magnitudine care nu poate fi trecută cu vederea. Paralizarea unui imens număr de locuri de muncă a creat un procentaj de șomaj (ce-i drept, temporar) extrem de dureros. Dar, cum spune franțuzul, fiecare rău cu partea lui de bine. Mulți oameni rămași fără lucru și-au găsit o nouă îndeletnicire și o mare parte dintre ei nu s-au mai întors la vechiul loc de muncă.

Fenomenul acesta a afectat în aceeași măsură și tineri dar și oameni mai în vârstă, demonstrând încă o dată că economia de piață permite un grad serios de elasticitate în ceea ce privește trecerea de la o meserie la alta, într-o lume care se schimbă în ritm exponențial.

În paranteză fie spus, acum nu ne rămâne decât să vedem cum se va comporta economia mondială în fața celei mai noi crize, provocate de superbele intenții și planuri pașnice ale Kremlinului…

COVIDul și tot ce s-a întâmplat în lume din cauza lui au adus la cunoștința publicului larg pericolul rețelelor sociale care au produs o altă pandemie, paralelă cu cea virală, și anume infectarea cu fake news, cu știri fabricate de minți fie bolnave, fie rău-voitoare, fericite de ocazia de a împrăștia zvonuri periculoase, ca cele legate de așa-zisul pericol al vaccinului antiCOVID.

Minciuna stă cu regele la masă, spunea poetul, dar în cazul de față minciuna și-a dat mâna cu prostia și produsul a avut un efect grav asupra colectivităților de peste tot, dar mai ales asupra celor care (încă) cred că tot ce zboară se mânâncă.

Ar fi fost suficient de reprodus pe toate căile posibile frazele tragice ieșite din gurile muribunzilor care mărturiseau enorma greșeală de a nu se vaccina, dar acele cumplite vorbe nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice și ca urmare în toată lumea au continuat decesele celor nevaccinați.

În lumea ”mea” s-a observat un fenomen care ar fi putut fi prevăzut, dar era imposibil de prevenit. Congresele pe Zoom au apărut ca ciupercile după ploaie. Era o soluție care părea să rezolve cumplita nevoie de manifestări științifice, dar s-a dovedit că a fost doar un sublimat care nu a făcut decât să întărească un lucru prea bine cunoscut: că cel mai important aspect al congreselor științifice de azi e contactul uman care produce efecte pozitive în toate direcțiile, dar mai ales în domeniul cercetării, prin crearea de grupuri care cooperează pentru succesul unui anumit proiect.

Astăzi practic nimeni nu mai participă la un congres medical pentru a afla lucruri noi, pe care le poate găsi în orice moment pe internet. Dar nimic nu poate înlocui o discuție la o cafea, unde se aruncă idei, se dezbat diverse posibilități și se ”semnează” alianțe profesionale și științifice promițătoare.

În sfârșit, încă un fenomen de care eu personal nu eram conștient, este procesul (rapid) de dispariție a banilor cash. Am descoperit această tendință în timpul unei recente vizite la Londra.

Ei bine, treaba asta a luat niște dimensiuni greu de înțeles, mai ales pentru cei de vârsta mea, care cu greu se desprt de foșnetul bancnotelor și zgomotul monedelor în portmoneu. Totul, dar absolut totul, se plătește cu card, inclusiv (da, ați citit bine!) ”bănuții” dați muzicantului de pe stradă! El/ea are grijă să-și pună în față un panou cu aplicația sa, tu apropii cardul și banul trece dintr-un cont în altul.

Motivul (sau pretextul) a fost frica de a lua în mână o bancnotă sau o monedă care au trecut prin mai multe mâini, unele-foarte probabil nedezinfectate și cu urme de COVID.

Și la urmă o notă după părerea mea de importanță social-umană. Omenii nu-și mai dau mâna, nemaivorbind de dispariția pupăturilor de rigoare în diversele prilejuri. Contactul uman se reduce la vorbe, sau în cel mai bun caz la… atingerea cotului celui/celei din față.

Aș putea să umplu o pagină cu acest subiect, dar mă feresc, și așa cred că am plictisit cititorul cu amănunte prea bine cunoscute și dezbătute de-a lungul acestor doi ultimi ani.

În concluzie, acum ne aflăm ”o zi” după o cruntă pandemie și ne întrebăm cu frică dacă nu cumva următoarea va apărea ”mâine”. E posibil, dar personal sunt convins că data viitoare vom ști mult mai bine să ne apărăm și să trecem la contraatac.

Cum se spunea pe vremea mea, cine nu învață lecțiile istoriei e condamnat să repete greșelile de odinioară. Dar de data aceasta noi am învățat o lecție scump plătită și cred că e cazul să aprofundăm concluziile și în niciun caz să nu ne mărginim la o analiză superficială ca cea de mai sus.

Gabriel Ben Meron