În curând se împlinesc trei luni de la începutul războiului din Ucraina şi, din păcate, nu se întrezărește niciun semn că s-ar apropia de sfârșit și că părțile ar dori să înceapă negocieri de pace. Aș enumera două motive: unii nu vor, alții nu pot. Între timp Ucraina este distrusă în mod planificat, numărul morților crește în ambele tabere, iar lumea întreagă se confruntă cu consecințele catastrofale, deocamdată economice, ale acestui război.

Să analizăm cele două motive. Rusia este cea care nu vrea deocamdată să se lanseze în negocieri de pace. Nu și-a atins obiectivele, deci nu are cu ce să constrângă partea ucraineană să cedeze, mai ales că pretențiile rusești pur și simplu nu pot fi îndeplinite. Cu forțele militare de care dispune, chiar dacă acestea nu au satisfăcut așteptările, cu tehnica militară și cu strategia ”pământului pârjolit”, concretizată în distrugerea obiectivelor militare și civile ucrainene, speră că va putea la un moment dat declara victoria, importantă mai ales pe plan intern. Pe de altă parte, chiar dacă acum majoritatea populației ruse acceptă argumentele care i s-au prezentat cu privire la cauzele ”operațiunii militare speciale”, la un moment dat numărul morților, recunoscut pentru prima dată de Vladimir Putin în discursul din 9 mai ca fiind considerabil, va crește în așa măsură încât va stârni nemulțumirea și furia rușilor care vor exercita presiuni asupra conducerii statului. În Afganistan a durat 10 ani. Ucraina e la doi pași; informațiile, chiar dacă deformate, vor ajunge la populație, iar morții nu vor putea fi ascunși. Dar acest moment încă nu a venit, iar Vladimir Putin și conducerea militară sunt dispuși să facă mai departe sacrificii, în condițiile în care populația îi mai crede și nu este foarte afectată de sancțiunile economice impuse de Occident.

În ceea ce privește cealaltă parte, Ucraina nu poate cere pacea deoarece, ținând cont de pretențiile Rusiei, aceasta ar însemna dispariția statală a Ucrainei sau, în cel mai bun caz, ciuntirea ei în așa măsură încât ar deveni o mică provincie fără posibilitatea de a supraviețui politic, economic și cultural. Ori acest lucru este imposibil de acceptat, în primul rând de poporul ucrainean și în al doilea rând de președintele Zelensky care a devenit simbolul rezistenței ucrainene, înarmat cu conștiința faptului că a fost agresat fără niciun motiv, că acuzațiile care i s-au adus țării sale ca motiv al invaziei nu au nici un temei.

Problema care se pune este dacă Ucraina are capacitatea de a câștiga acest război și cât va mai putea rezista. Perspectiva nu este dintre cele mai bune, deoarece una este să duci un război de hărțuire, ceea ce face acum armata ucraineană – și cu succes – și alta să te confrunți cu dușmanul într-o bătălie decisivă, cu oameni și cu armament adecvat pe care Ucraina nu le are. Este adevărat, ajutorul militar și umanitar oferit de Occident este imens, statele UE, NATO, și Statele Unite separat încearcă să sprijine Ucraina, dar echipamentul militar ajunge greu, rușii bombardează căile ferate și depozitele, nu există militari ucraineni specializați în folosirea unui armament supermodern, deși, așa cum a recunoscut recent chiar secretarul general al NATO la reuniunea recentă de la Berlin a miniștrilor de externe ai statelor membre, începând din 2014, după anexarea Crimeii, Alianța a instruit militari ucraineni. Se știe că un element esențial într-un război este numărul militarilor. Pierderile umane sunt foarte mari în ambele tabere, numai că Rusia are capacitatea și posibilitatea de a-i înlocui, pe când Ucraina nu. Dacă războiul nu se termină, la un moment dat Ucraina își va epuiza rezerva de forță umană.

Speranța în intervenția NATO este exclusă. În curând la Madrid va avea loc reuniunea la nivel înalt a Alianței Atlantice, menită să stabilească și să dezbată noul concept strategic al NATO. Acesta se bazează pe două elemente: descurajare și apărare, subînțelegându-se că se va interveni militar numai dacă statele membre vor fi atacate. Alianța are porțile deschise, oricine poate să-și manifeste dorința de a i se alătura, dacă – și acest lucru trebuie subliniat – satisface condițiile prevăzute în Tratatul NATO. Chiar și în cazul unor state care, practic, ar corespunde cerințelor, ca Finlanda și Suedia care sunt gata să solicite aderarea, procesul durează și îngrijorarea lor, dar și a altor țări, este ce se va întâmpla dacă vor trebui să se confrunte cu agresiunea Rusiei înainte de a deveni state membre ale Alianței. Ori, în cazul Ucrainei, această dilemă nici măcar nu există, deoarece până acum nu s-a pus problema acceptării ei, chiar dacă, la un moment dat, în 2009, ea și-a exprimat dorința de a adera la Alianță.

Trebuie să recunoaștem că bâjbâim în întuneric. Nu știm cine va ceda, cine va fi dispus la compromisuri și ce trebuie să se întâmple ca să existe măcar o perspectivă a păcii. De fapt, știm: o anihilare totală și reciprocă. Dar aceasta este o perspectivă atât de sumbră, încât nici nu avem voie să ne gândim la ea.

Eva Galambos