Posesorii de Opel – Leii și adevărul

***

Am privit fără tristețe pe strada Anatole France, în urma Daciei noastre care dispăruse.  În copilărie iei lucrurile așa cum sunt.  Poate că așa trebuie să fie, trebuie să existe o anumită logică, mi-am spus.  De ce să-mi stric cheful tocmai când începe vacanța?  Oare ce să fac azi?  Aș putea să merg la ștrand, să-l vizitez pe prietenul meu René, sau poate să fac o partidă de rummy cu copiii vecinilor?  Am preferat să fac cu Miorel o „tură de aprovizionare” în fața hotelului Astoria.  Am fi putut s-o numim la fel de bine o „tură de cerșit”.  Încercam să facem rost de cutii goale de țigări de la turiștii occidentali care poposeau în orașul nostru de graniță în drum spre litoralul Mării Negre.  De fapt cutiile goale erau numai un pretext ca să intrăm în vorbă cu ei.  Nu o dată se întâmpla să mai lase și o țigară-două în cutie și cu un pic de noroc primeam și gumă de mestecat sau ciocolată.  Eu simțeam că mă pregătesc pentru viața în Occident.  Am devenit experți în mărci de țigări și în mărci de mașini.  De atunci mi s-a întipărit în minte „Rothmans King Size”.  Străinii aveau ceva deosebit: hainele, mirosul de aftershave, n-aș putea spune exact, dar era un fel de aură, ceva care în ochii noștri îi ridica la rangul de ființe superioare.  Când după „maipuțindedoiani” am plecat în Germania, părinții m-au așteptat la aeroportul din Frankfurt cu un Opel Kadett.  A fost o mare sastisfacție.  Abia ajuns, eram și eu acceptat în casta superioară a „posesorilor de Opel”.

Linia de demarcație dintre lumea mea de fugar din Est și cea de turist din Vest trecea prin Budapesta.  Cel puțin așa mi s-a părut mult timp.  În închipuirea mea granița se afla pe Dunăre, între Buda și Pesta și era străjuită de leii de fier ai podului.  De-a lungul anilor am fost acolo de multe ori, dar înspre Arad am continuat numai o singură dată.  Fațadele Budapestei se oglindeau în apa Dunării, iar eu hoinăream prin oraș, nerăbdător să văd ce mă așteaptă la Arad.  Am străbătut iar și iar traseele turistice între Buda și Pesta, am trecut de mai multe ori Podul cu Lanțuri și Podul Elisabeta.  În niciun caz n-am renunțat la Café Gerbeaud, unde Vestul și Balcanii își dădeau întâlnire la o cafeluță.  Americani, englezi, sârbi, cehi, români, francezi, polonezi și ruși stăteau cot la cot.  Chelnerii își croiau cu greu drum prin mulțime, dar nimeni nu rămânea fără porția lui de Zserbó szelet, de Dobos Torta sau de Rigó Jancsi.  Harababura poliglotă se revărsa din cafeneaua plină de fum, ieșea prin ferestrele deschise și se pierdea printre claxoanele mașinilor și scrâșnetele tramvaielor.  Budapesta a fost punctul de plecare și cel de sosire al unei călătorii care avea să devină un dezastru pentru mine și pentru familia mea.

Am tras ca de obicei la Danubius Hotel Astoria.  Cu așa un nume mă simțeam deja aproape acasă.  Camera spațioasă dădea înspre strada Kossuth Lajos, care ajungea până la Dunăre.  În amurg se vedeau farurile mașinilor care mergeau spre Buda și claxonau cu nerăbdare.  În curând cerul s-a întunecat de parcă ar fi fost muiat în cerneală.  Nu mai aveam nimic în program pentru ziua aceea.  Timpul din Budapesta s-a oprit alături de mine la fereastră.  Căldura acumulată peste zi în asfaltul străzii radia înspre camera de hotel.  Era timpul să cumpăr bilete de spre Arad și să las în urmă leii înfricoșători de pe pod.

Am intrat într-o agenție de voiaj și am cerut bilete.  Funcționara vorbea germana cu un puternic accent unguresc.

– Unde doriți să mergeți?

– La Arad.

– Ah, Orod!  Dus-întors?

– Nu, încă nu știu.  Poate ne întoarcem prin Oradea.  Cât costă un bilet simplu?

– O sută douăzeci de persoană.

– Și unul dus-întors?

– Nouăzeci.

– Pardon, cât ați spus?

– Ați auzit bine.  Nouăzeci.

– Atunci dați-mi vă rog opt bilete dus-întors.

Cu soția, cu copiii și cu încă o familie de prieteni am pornit pe drumul de întoarcere în România.  Așteptam cu tot calabalâcul în Gara Keleti.  Puhoaie de oameni se revărsau din toate direcțiile înspre clădirea gării și pe peroane.  Era o învălmășeală de trenuri, autobuze, taxiuri, scrâșnet de roți pe șine, miros de ulei de motor – și totuși parcă se mai simțea ceva din prospețimea Dunării.  Negustori ambulanți îi îmbiau pe călători cu cireșe, prune, piersici, caise, alții le ofereau salam.  Pe bănci moțăiau boschetari, prostituate, bețivi, nepăsători la forfota gării, unde lupta pentru existență era în toi încă din zorii zilei. 

Trecusem deja de mai multe ori pe acolo, gara mi-era cunoscută, de parcă întoarcerea mea ar fi început mai demult.  Și totuși, numai de data aceasta am urcat cu adevărat în Pannonia Express.  Când am comandat o cafea în tren, privirea mi-a căzut asupra inscripției românești „Vagon Restaurant”.  Chelnerul vorbea românește.  Plin de trepidație am văzut cum trenul intră în gara Curtici, granița care pe vremuri era încuiată cu șapte lacăte.  Acum părea un loc neînsemnat, o baracă pe unde se învârteau polițiști de frontieră prost plătiți.  Duse erau zilele de odinioară, în care uniforma mai însemna ceva!  Controlul a fost scurt și trenul întârziat a pornit spre Arad, orașul copilăriei mele.

Prima noapte am petrecut-o la hotelul Astoria, într-o cameră spoită cu albastru palid.  Oriunde ar fi, la Arad, la Budapesta sau în altă parte, Astoria sună aristocratic, elegant și speram că va fi chiar așa, pentru că eleganța a lipsit mult timp prin aceste meleaguri.  Mi-a fost greu să adorm.  Prin cap mi se fugăreau tot felul de imagini.  Impresiile drumului se amestecau cu amintiri din vremuri de demult.

În copilărie am avut câteva episoade de somnambulism.  A doua zi mi se povestea de escapadele mele nocturne, dar fără să se facă mult caz, ca să nu mă îngrijorez.  Într-o noapte m-am cățărat pe rafturile bibliotecii din camera mea.  Când părinții mi-au povestit, mi s-a părut că-mi amintesc de cele petrecute.  Tot în perioada aceea și tot în somn am declarat, de față cu martori, că o să scriu o carte.  Viața mea, visele mele și cotidianul într-o dictatură începeau să se destrame.  Mă făceam tot mai mic în timp ce creșteam, iar lumea care mă înconjura la Arad primea proporții colosale.

Această lume, care pe-atunci mi se părea atât de mare și de importantă, s-a micșorat treptat în amintirea mea, până când s-a contopit cu realitatea.  Nu numai vremurile de atunci ci însăși amintirea a primit în Germania cu totul alt înțeles și anii copilăriei mi s-au părut aproape.  Chiar și perspectiva neobișnuită pe care mi-o oferea limba germană a contribuit la acest fapt.

Întoarcerea nu e doar o simplă plimbare – la asta mă gândeam încă din tren, privind din ultimul vagon șinele care se pierdeau în zare.  Înaintam încet dar sigur, cu o privire limpede și cu o dorință neînfrânată de adevăr.  Un alt fel de adevăr, unul care părea să fie foarte la modă la întoarcerea mea în România.  În ultima vreme a apărut chiar un ziar cu acest nume.  Și, ironia sorții, redacția Adevărului se afla chiar în fosta clădire a Securității.

La recepția hotelului am avut ocazia să răsfoiesc câteva numere ale ziarului.  Era plin de formule precum „Suntem gata pentru noi sarcini…” sau „Progresul zilnic din toate domeniile…”  Însă pe stradă progresul nu se prea vedea.  La fiecare pas am întâlnit fațade scorojite, curți năpădite de buruieni, unde mirosea a lemne și a trecut.

În holul hotelului progresul se manifesta sub forma unei culori ciudate, un soi de albastru murdar.  Pereți, mese, scaune, fețe de masă, hainele personalului, totul era albastru.  Dacă zăboveai mai mult în hol, observai niște figuri suspecte care își încercau norocul: bișnițari cu serviete și telefoane mobile, dragoste contra cost…  Mișcările lor păreau oarecum artificiale, lipsite de viață, pe fondul albastru.  S-ar fi putut crede că aici și-au dat întâlnire cadavre vii din Est și din Vest, strigoi care încearcă să se tragă pe sfoară unii pe alții.  Unii au dat din coate până au reușit să iasă din mocirla totalitară, alții au adulmecat ocazia să iasă la liman prin tot soiul de afaceri dubioase. 

La cină, la prima mea cină la Arad după treizeci de ani, s-a dat muzică de dans și o cântăreață în rochie albastră a cântat despre dragostea cea adevărată…

„Jidan” – N-a fost Kadiș

Timpul la Arad se prelungea, dar bunica și cu mine eram obișnuiți cu întârzierile, aveam răbdare.  Într-o bună zi, pe neșteptate, a venit bătrânul Fărcaș, ca mai demult, când repara mașina tatălui meu și mă lua cu el la pescuit.  M-am bucurat să ies din monotonia așteptării.  Încă nu bănuiam că această partidă de pescuit avea să-mi rămână pe veci întipărită în memorie.

De obicei, când mergeam cu el la pescuit, ni se alătura Jancsi, un rom mai în vârstă și Ghiță, un inginer de la fabrica de textile UTA.  De data aceasta n-a venit niciunul din ei.  În schimb bătrânul a oprit în drum și în mașină s-au urcat doi necunoscuți.  N-aveau nici măcar undițe.  Atuncea n-am dat atenție faptului, abia acum, când scriu, îmi dau seama că era suspect.  Când am ajuns pe mal, cei doi s-au așezat pe niște bolovani.  Nu pescuiau, nu făceau nimic.  Peștele nu mușca și toți erau prost dispuși.  Am obsevat cât de apatic mânuia Fărcaș undița.  Și ce loc ciudat a ales!  În loc să caute ca de obicei un loc cu apă liniștită, a aruncat undița în curentul cel mai puternic.  Cei doi necunoscuți se fâțâiau pe mal tot mai nervoși.  Era amiază.  Umbra copacilor s-a retras, lăsând locul soarelui dogorâtor al câmpiei.  Simțeam cum mă arde pe umeri și transpirația îmi curgea șiroaie.  Abia reușeam să țin ochii deschiși.  Când și când trăgeam de fir, fără să mai cred că o să prind ceva.  Interesant cu câtă claritate reapar unele amintiri vechi, pe când la altele, limita dintre amintire și închipuire aproape că nu se distinge.  Parcă-l mai aud pe bătrânul Fărcaș zicând că i s-a agățat firul undiței.  Imediat am intrat în apă și l-am tras.  Firul nu opunea rezistență, dar în ultimul moment mi-am dat seama că mă îndepărtasem de mal și curentul era atât de puternic, încât nu mă mai puteam întoarce.  M-a apucat frica.  În jurul meu au început să cadă pietre.  Toți trei aruncau cu bolovani după mine, i-am văzut clar!  Cred că bătrânul nu se prea simțea în largul lui și ca să-și facă curaj striga în gura mare: „Dă-l încolo, că tot e un jidan!”  Dintr-odată frica a pierit.  Nu mai simțeam nicio emoție.  Nu m-am dat bătut.  Din contră, eram convins că totul se va sfârși cu bine și am reacționat de parcă tot ce se petrecea în jurul meu era ireal.  Aceasta a fost salvarea mea.  N-aș fi suportat ideea că statul în care trăiam a angajat agenți care să „elimine” pe fiul unor fugari, astfel încât să apară că a fost victima unui accident de pescuit.  Imposibil!  Mi s-a părut!  O fi fost o glumă proastă!  Am încercat să mă conving că nu s-a întâmplat nimic și am luat-o spre mal: strânge din dinți și dă-i drumul!  Până la urmă am reușit să ies din apă, mi-am luat undița și m-am așezat buimac pe o buturugă.  Ce noroc că nicio piatră nu m-a nimerit, că erau destule.  Eram salvat, dar mă simțeam rătăcit pe un mal străin care fusese cândva patria mea.  Oare cum să fi sunat ordinul?  „Faceți în așa fel încât să pară un accident.”  Cred că încercau să descurajeze pe cei care se pregăteau să fugă, arătându-le ce primejdii îi pasc pe copiii părăsiți.  Dar nici măcar sub Ceaușescu un copil nu putea pur și simplu să dispară.  Se poate că în cazul meu acțiunea a eșuat tocmai pentru că am avut puterea să mă prefac că o ignor.

Pe drumul de întoarcere, atmosfera din mașină era înghețată.  Cei doi necunoscuți au coborât fără un cuvânt.  Cu bătrânul Fărcaș n-am mai schimbat niciodată vreun cuvânt, cu toate că e posibil că tocmai datorită lui am scăpat cu viață.  Să-i mulțumesc?! 

Mi-a rămas doar chinul de a nu putea ști niciodată adevărul.  Dar după ce am ieșit dintr-așa o lume și am ajuns la Köln, nu mai am pretenții.  Bine că am scăpat cu viață.

***

Și totuși nu acesta a fost motivul pentru care am evitat atâta timp să mă întorc în România, ci faptul că nu voiam să apar în orașul meu natal ca un străin.  A fi „din Occident” însemna enorm de mult, mai mult chiar decât prietenia; era un fapt pe care nu puteam să-l schimb.

Când n-am mai putut suporta curiozitatea, am cumpărat în sfârșit biletele de tren de la Budapesta.  După șederea la Arad am continuat prin Transilvania.  Unul din obiectivele noastre era Târgu Mureș  Am găsit un oraș cu centrul atât de „renovat”, încât n-a mai rămas din el decât deznădejdea planificată a arhitecturii socialiste.  Aveam senzația că acolo ar fi putut locui numai sinucigași.  Dar poate că de vină a fost faptul că mi-am început călătoria la Arad.  Nu e de mirare că preocuparea cu trecutul, amintirile pierdute, prietenii și cunoscuții dispăruți mi-au adus un tovarăș de drum la care nu mă așteptam: moartea.  Încercând să scap de acest musafir nepoftit, am scurtat pe cât posibil vizita.  Dar mai aveam câteva ore până la plecarea trenului spre Cluj și trebuia să le umplem cumva în acest oraș care în ochii mei arăta ca un mort în straie de sărbătoare, un oraș al cărui viitor părea să fie deja apus.

Văzând mai multe loturi virane și case dărâmate, una din fiicele mele m-a întrebat: „Tati, pe aici a fost război?”

În sfârșit am plecat.  Trenul a trecut prin Câmpia Turzii și Turda.  Pe lângă noi se perindau lanuri de grâu și de porumb, uneori câte o livadă.  Fructele din pomi apăreau ca niște pete portocalii sau violete.  Pe marginea șoselei țărani vindeau fructe și brânză.  Pe lângă drumurile de țară erau bălți înconjurate cu stuf, unde pescarii aruncau undițele după crapi.  În depărare se vedea un deal singuratic care se înălța ca o pâine uriașă deasupra câmpiei.  Lanurile din jur erau gălbui înspre brun, iar verdele pajiștilor nu se mai vedea, mai mult se ghicea.  Malurile Someșului erau acoperite de mușchi și apa curgea cu o viteză neașteptată prin câmpie și se pierdea la orizont.  Bogăția pământului acoperit de cerul albastru nu sărea în ochi și totuși el i-a susținut pe oamenii de aici prin războaie, dictatură, corupție și exploatare.  Pe malul celălalt o căruță cu fân înainta cu greu înspre satul apropiat.

Am continuat spre Cluj.  Știam că mormântul bunicului meu Samuel trebuie să fie pe unul din dealurile de la marginea orașului.  Am fost acolo cu ani îm urmă, cu tata și cu bunica, și îmi mai amintesc de paznicul cimitirului, care părea să fie și rabin și cantor.  Tata i-a dat câțiva lei ca să rostească pentru Samu rugăciunea morților, Kadiș:

יִתְגַּדַּל וְיִתְקַדַּשׁ שְׁמֵהּ רַבָּא

Yitgaddal veyitqaddash shmeh rabba

Paznicul a cântat ceva în ebraică, dar nu era Kadiș, pentru că lipsea grupul de zece bărbați, minyan, fără de care nu se putea spune rugăciunea.  Cântarea lui stranie a fost luată de vântul de vară, iar eu am simțit că limba necunoscută și melodia necunoscută se legau în mod misterios de ceva din străfundul ființei mele, ceva ce de fapt nu eram nici atunci, ca elev în clasa a IV-a a unei școli socialiste și nu sunt nici acum, ca turist din Germania.  Transformarea mergea mână în mână cu amintirea și împreună cu scena de acum sugera ceva care pe vremuri mi-a însoțit copilăria și mai târziu s-a manifestat când scriam și citeam texte ca acesta, din Rabi Akiba.

Și tuturor le-a dezvăluit un nume, dar lui Moise i-a dezvăluit toate numele, cele care nu pot fi rostite, cele scrijelite pe coroana împărătească de pe capul lui, cele săpate în tronul măreției și cele gravate pe inelul cu pecete de pe degetul lui; deasemenea cele ce stau ca stâlpii de foc în jurul caleștii lui – Merkaba, cele care înconjoară prezența divină – Șhina, ca vulturii din jurul caleștii; deasemenea numele cu care au fost pecetluite cerul și pământul, marea și uscatul, munții și văile, monștrii adâncurilor, ordinele creației – Maonot, Zebul și Arabot și tronul măreției, comorile vieții și comorile binecuvântării, hambarele de unde iese roua și ploaia și fulgerele și norii, hambarele unde sunt închise spiritele și sufletele celor vii și celor morți.

Am căutat locul unde răsunase pe vremuri vocea cantorului, ecou îndepărtat al evreimii est-europene dispărute acum, dar care mai era prezentă în mormântul bunicului pe care n-am apucat să-l cunosc.

Am întrebat de cimitirul evreiesc, dar nimeni n-a știut să mă îndrume.  „Un cimitir evreiesc?  Sigur!  Sunt chiar două.  Dar unde?”  Din păcate n-am găsit niciunul.  De fapt nici nu mă așteptam să-l găsesc, nu mă amăgeam cu speranțe false.  Din această călătorie am învățat că locurile amintirilor nu pot fi găsite în lumea reală.  Chiar dacă am dat peste locuri cunoscute, nu mai erau aceleași.  Impresiile pe care le port în amintire și imaginile văzute aievea s-au contopit ca într-o fotografie supraexpusă și s-au anihilat reciproc.

Mergeam de-a lungul falezei vremurilor apuse.  Precum era și de așteptat, întoarcerea pe meleagurile natale mi-a arătat și mai acut că aceste vremuri erau pierdute pentru totdeauna.  Dar pierderea locurilor natale a lăsat în loc acea partitură a tăcerii în care s-au păstrat melodiile copilăriei mele: Stairway to Heaven, Trei culori cunosc pe lume sau melodia cantorului.

Două săptămâni mai târziu, pe drumul de întoarcere de la întoarcere, m-am dus la cimitirul evreiesc din Budapesta.  Acesta nu era deloc greu de găsit, ba era chiar simplu: iei tramvaiul spre marginea orașului, treci pe la o închisoare, mai schimbi vreo două tramvaie și apoi drept înainte, prin niște mahalale mohorâte și ai ajuns.  Poarta era larg deschisă și am intrat iac-așa, neanunțat.  Locul era părăginit.  Pe aleile principale se mai putea trece, dar să găsești un mormânt anume era aproape imposibil.  Totul era năpădit de bălării, mușchi, tufișuri, ciulini.  Spini lungi de-un deget aminteau de Frumoasa din Pădurea Adormită, doar Făt Frumos nu se vedea nicăieri.  Pe lespezile crăpate abia se mai puteau descifra numele morților, unele erau sparte, răsturnate sau întoarse.  Și spini, spini peste tot.  Cine se împiedica putea să se rănească bine de tot.  Așa că am renunțat la vizita contemplativă a mormintelor.  Chiar cei care în viață fuseseră oameni cât se poate de pașnici, în veșnicia uitării se apărau fără cruțare.  Hotărât lucru, nu era un loc de plimbare. 

Eram deja în drum spre ieșire, când am observat o alee mărginită de arcuri sprijinite pe coloane.  Aleea tăia tot cimitirul, însă nu părea să ducă nicăieri.  Am ezitat un moment, apoi m-am apropiat.  Soarele strălucea pe cerul albastru și pietrele reflectau lumina.  Am continuat să înaintez fără să știu prea bine de ce, poate pentru că mă durea lumina, pentru că soarele mă bătea în cap fără milă.  Încă un pas, încă unul.  Eram zăpăcit de lumina orbitoare și pietrișul de pe alei îmi scrâșnea sub picioare.  Mormintele păreau să se fi retras undeva în fundal, iar eu, dus de șoaptele pietrișului încins, am ajuns la primul arc: Aaron Jakob, Aaronson Eda, Abraham Klari, Abrahamson Salomon, Aron Gabor…  Șirurile aparent nesfârșite de nume în ordine alfabetică, gravate pe coloane, îmi sclipeau înaintea ochilor.  Era un monument în amintirea evreilor deportați din Budapesta.  Mai departe, pe stânga, era un pâlc de copaci, cred că erau platani.  Am respirat adânc și m-am pregătit să mă adăpostesc la umbra lor, dar m-am oprit.  Mi-au atras atenția alte nume, adăugate mai târziu, cu mâna, printre cele gravate, parcă cineva le scrisese în ultimul moment, cu ultima suflare a memoriei, înainte ca amintirea lor să se șteargă cu totul.  Unele erau aproape de nedescifrat.  Erau mărturia eforturilor modeste făcute de necunoscuți, care zădărniceau estetica distrugerii aproape desăvârșite: și acesta, și celălalt, și Schwartz, și Weiss, și Salomon, și…

M-am întors ca dintr-o stradă fără ieșire și m-am îndreptat spre stație.  În tramvai am fost singurul călător.

(Va urma)

Traducere din limba germană Hava Oren