Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană.

Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori.

Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene. Dacă fac semn că l-aș mângâia se oprește cu un aer condescendent și dă scurt dintr-un ciot de coadă. Afecțiunea mea nu pare să-l impresioneze prea tare. După ce-și face rondul prin cartier, se întoarce acasă, se așează în fața porții și dormitează.

În serile calde stau împreună în curte: stăpân și câine. Seara trecută i-am văzut din nou împreună: câinele cocoțat pe o masă, ca să poată vedea în stradă, dincolo de gard, stăpânul așezat pe un scaun și mângâindu-l pe cap. Și era atâta tandrețe, calm și iubire între ei încât m-aș fi oprit să le fac o fotografie. Sau să intru în vorbă cu bătrânul. N-am îndrăznit să-i deranjez și am trecut mai departe.

Pe o altă străduță din cartier, în drumurile mele către centrul Clujului, trec deseori pe lângă o altă casă mică. Pare părăsită de multă vreme, iarba nu e niciodată călcată, iar iarna pe zăpadă nu se văd urme de pași. Seamănă cu o căsuță țărănească, probabil de la începutul secolului trecut, cu târnaț, ferestre mici și cu un soi de mansardă închisă destul de stângaci cu foi inegale de sticlă.

Are o curte destul de mare, tot pe un colț de stradă. Un nuc bătrân ubrește trotuarul, iar în mijloc un măr pitic și noduros se încarcă toamna târziu de mer galbene. Pentru că nimeni nu le culege, rămân agățate de crengi până iarna târziu: ca niște lampioane cu lumină palidă.

Mi-e așa de dragă căsuța asta părăginită și mă tot mir că încă n-a distrus-o nimeni. Poate un proprietar încăpățânat, sau o situație juridică încâlcită, sau poate doar nu i-a venit încă sorocul să fie demolată, iar în locul ei să apară un monstru de beton, piatră ornamentală și termopan.

În capul meu căsuța bătrânului cu câine demn și casa cu măr și nuc în curte sunt surori. Rămășițele unei epoci în care orașul era croit pe măsura oamenilor și pentru ei. Un oraș care nu se dădea în vânt după bani, mașini scumpe, blocuri cu aripi și chirii exorbitante, căutând să fie pe plac locuitorilor și să se adapteze ca să răspundă nevoilor lor. Simțind că o viață bună și cu rost înseamnă sa ai în curte o tufă de bujori, un strat de ceapă verde, copaci mulți, iarbă verde, vecini cu care să povestești peste gard, un câine mare și gri cu care să contempli vara apusul de soare.

Poate că idealizez, însă o fac pentru că marele oraș mereu aglomerat, nervos și tot mai scump mă obosește și mă tracasează.

Am început să rătăcesc prin cartiere periferice, și mă bucur când descopăr grădini mici și îngrijite de zarzavat, garduri de scânduri vopsite în verde, pisici care lenevesc la soare pe bănci improvizate, pitici de grădină cu riduri adânci brăzdate în obrajii rotunjori de ploaia și de frigul anilor care au trecut peste ei.

Nu știu cum stau lucrurile cu marile orașe, care le e viitorul și nu știu dacă e firesc să ne simțim ca orășeni mereu agresați, stresați, nervoși și obosiți. Însă mă gândesc că într-un oraș croit pentru oameni și pe măsura lor probabil că aș fi știut cum îl cheamă pe bătrân și pe câine, aș fi fugit seara să le duc oasele rămase de la cină, să mai schimbăm o vorbă despre vreme, prețuri și politică.

Caut și inventariez toate aceste colțuri și frânturi de parcă le-aș alimenta și le-aș spune că sunt importante și merită să reziste ca să ne ajute să nu uităm de tot că viața în oraș poate însemna și bucurie, tihnă, spații largi pentru oameni, meri din care să culegi toamna fructe și vișini din care să rupi frunze pentru butoiul cu murături.

Doina Gecse-Borgovan