Dintre toate definițiile adunate de-a lungul timpului despre cel mai mare festival cinematografic al lumii, cea mai adecvată, dar și cea mai puțin măgulitoare, mi se pare a fi cea dată de John Boorman: “Cannes-l seamănă leit cu facerea unui film: este un amestec de artă și de bani, de stil și vulgaritate, de invidii și de compasiune, de mari speranțe și de existențe mediocre. Cine poate rezista unui astfel de cocteil”? Mă întreb ce anume i-ar adăuga astăzi cineastul englez, după ce, eliberată cât de cât de amenințarea lui coronavirus, manifestarea de pe Croazetă și-a sărbătorit cea de a 75-aniversare având drept fundal mental, oferit de toate televiziunile lumii, imaginile unui război ce avea loc nu la capătul lumii, ci într-un colț nu chiar îndepărtat al Europei. Știam că dincolo de competițiile tradiționale aveam să vedem proiecții speciale, fierbinți, ale unor filme născute în focul evenimentelor. Probabil că nu suntem niciodată pregătiți să facem față realității, dacă eu una, copil al generației celui de al Doilea Război Mondial, am avut candoarea să cred că festivalul își va mai reduce din intensitatea strălucirilor de o clipă, din zgomotul euforic al nepăsării. Am avut naivitatea să cred că poate nu vom mai asista, cel puțin pe termen scurt, la deșănțarea defileelor ad-hoc ale modei și ale uriașei sale mașinării mediatice. Mi-au încurajat speranțele, în prima seară, doamnele din juriu, Jasmine Trinca (Italia), Rebecca Hall (SUA), Noomi Rapace (Suedia), Deepika Padukone (India) și excelenta gazdă a serii inaugurale, Virginie Efira (Belgia), atât de distinse în sobrietatea lor. Ca să nu mai spun cât de mult am avut sentimentul unei regăsiri de gânduri comune în momentul în care l-am ascultat pe președintele juriului, actorul Vincent Lindon: “S-ar putea ca toți să dansăm pe un Titanic”. M-am înșelat. Să fim realiști. Titanicul a rămas o splendidă ficțiune cu rol de avertisment, dar ficțiune. La sfârșitul celor aproape două săptămâni festive m-am numărat printre cei care i-au dat din nou dreptate aceluiași Vincent Lindon, cel din seara închiderii, când vorbea de “indecența fericirii”. Aceasta este fatalitatea unui festival precum cel de la Cannes, să fie indecent de fericit în asocierile lui contrariante cu ași ai tehnologiei vesele precum Tik Tok, recent partener, cu industria modei și marii ei proprietari. Cine-i poate rezista, vorba lui John Boorman? Nimeni, nici Forțele aeriene franceze, bucuroase să-l întâmpine pe Tom Cruise, interpretul pilotului legendar din Top Gun: Maverick cu demonstrații spectaculos colorate pe cerul Cannes-ului. Festivalul și-a făcut datoria față de realitate. Nu i se poate cere mai mult. În mai noua secțiune Cannes-Première – parte a Selecției oficiale – am văzut imaginile infernului numit Mariupolis 2, film adus in extremis, operă postumă a cineastului și antropologului lituanian Mantas Kvedaravicius ucis de soldații ruși la începutul lui aprilie al acestui an, în timp ce încerca să se salveze din orașul asediat.

Documentarist de renume în lumea cinematografică, lituanianul a mai semnat un Mariupol cu șase ani în urmă, prezentat în cadrul Panorama la festivalul de la Berlin, când declara: “Mi-am zis că trebuie să existe un mesaj ce așteaptă să i se dea cale liberă despre felul în care spațiul și politica interacționează cu ființele umane aflate în acel loc”. În 2016, autorul nu-și putea imagina că întregul spațiu va fi, nu peste mult timp, clădirea înaltă a Bisericii baptiste în care se refugiaseră oamenii. Războiul, cu cumplitele lui semnale sonore, pare un monstru amenințător. Pentru a nu-l uita, pentru a ține minte fiecare imagine a unei Guernica a zilelor noastre, cadrele durează mult, înre 10 și 30 de secunde, unele chiar două sau patru minute. Partenera lui Kvedaravicius, Hanna Bilborova, a definitivat montajul.

O altă coborâre in infern a fost și amplul documentar al cunoscutului cineast ucrainean Serghei Loznitsa, Istoria naturală a distrugerii (1h52), inspirat de eseul scriitorului german Winfried Georg Sebald.

Loznitsa, al cărui interes pentru paginile amare ale istoriei aproape că a acoperit vocația sa de autor de ficțiuni (My Joy, Une femme douce, selecționate în competiție în anii trecuți), citat, de cele mai multe ori cu Maidan, Donbas, Babi Yar, a terminat montajul recentului film în februarie, când izbucnea războiul în Ucraina. Ca și în celelalte documentare ale sale, cineastul explorează febril impactul violenței specifice marilor conflicte asupra vieții civililor. Mai răspicat, Loznitsa amintește că lecțiile trecutului, ignorate, neînvățate, nu se pierd cu totul. Mai mult, ele se întorc pentru a ne bântui. Răspunzând unei întrebări a revistei Hollywood Reporter, mărturisea: “Am fost foarte impresionat după ce am citit cartea. Există o întrebare căreia încă nu i s-a găsit un răspuns. Dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în prezent, vom vedea cum armatele unor state și conducătorii militari consideră că este posibil și chiar rezonabil să ataci populația civilă, să distrugi orașe, având drept țintă infrastructurile civile. Așa înțeleg ei războiul”. Întreg filmul este construit din imaginile existente în arhivele germane și britanice ale anilor ’40, unele în stare destul de degradată, ceea ce a împins munca de etalonare până către începutul lunii mai. În vârtejul declarațiilor și atitudinilor cu limite greu de demarcat în actuala situație, Loznitsa, mereu înclinat spre reflexivitate pe marginea istoriei, a fost exclus din Academia ucraineană de film pentru refuzul său de a accepta chemarea la boicotarea totală a filmelor și a culturii ruse. Amintesc acest amănunt în finalul comentariilor din acest număr, ca pe o trambulină către rândurile viitoare, în care voi încerca să deslușesc subtilitatea cu care politicul se insinuează în viziunea asupra cinematografului, asupra filmelor care au concurat la marile premii ale acestei ediții aniversare, uneori cu riscul renunțării la criteriile estetice.

(Va urma)

Magda Mihăilescu