Nu mă gândesc la momentul dispariției fiecăruia dintre noi. Întrebarea din titlu se referă la ce fel de realitate lași în urmă după ce ai dispărut definitiv și irevocabil.

Să nu fiu greșit înțeles: personal, subiectul morții nu mă interesează. Sunt prea ocupat ca să mă las deranjat de noțiuni care la început par abstracte și când devin actuale, oricum nu mai pot fi influențate. Dar nu toți privesc situația de după dispariția lor în același mod.

Nu am înclinații filozofice, nu caut explicații acolo unde ele nu există. Am fost format ca pragmatic, am ales o profesiune pragmatică și am încercat pe cât posibil să fiu activ, nu contemplativ.

Zilele trecute, pe când făceam ordine, mi-au căzut în mână texte de mult uitate, rătăcite printre hârțoagele adunate din vremurile pre-calculator, expresii, citate, culese de peste tot, fără un scop clar și definit. Să fie! Sau cum se spune în idiș: ca să nu-ți lipsească!

Mi-a sărit în ochi celebrul citat al lui Ludovic al XV-lea, regele Franței, cuvinte adresate favoritei lui, Madame de Pompadour: Après moi, le déluge (după mine, potopul). Oare ce se ascunde în spatele acestei fraze?

Vorbind despre ce va fi ”după”, un om normal se gândește întâi de toate la copiii săi. Ei bine, acest rege a avut vreo opt copii legitimi (și cam tot atâția nelegitimi), dar aproape toți au murit la o vârstă fragedă, așa încât acest aspect nu l-a prea interesat.

Dar Franța? Pentru el viitorul Franței nu avea nicio importanță? Dacă regele avea o asemenea atitudine, nici nu este de mirare că după el statul a fost complet distrus de poporul francez care nu mai suporta mizeria și sărăcia provocate de un despot complet indiferent la ce se întâmpla în jur. Da, potopul a venit, Revoluția Franceză din 1879 a adus întregii omeniri o nouă eră, cea de libertate, egalitate și fraternitate. (Revoluția Franceză a contribuit și la emanciparea evreimii din Europa Occidentală.) Așa s-a făcut că omul care spera că după el nu va mai fi nimic a adus, fără să vrea, o zguduire tot atât de profundă ca potopul biblic și a rămas în istorie ca un catalizator al epocii moderne.

Dar cu aceeași ocazie am mai găsit ceva. În urmă cu mulți ani, la plecarea mea din Canada, unul din mentorii mei mi-a oferit o cărticică despre istoria anesteziei moderne. Motto-ul volumului nu avea nimic comun cu subiectul.  Dar aparențele înșală! Iată-l (tradus din engleză):

Să râzi cât mai mult și cât mai des, să respecți inteligența oamenilor și afecțiunea copiilor care te înconjoară, să-ți câștigi aprecierea criticilor obiectivi și să înduri cu stoicism trădarea falșilor prieteni, să apreciezi frumusețea, să cauți în fiecare individ partea lui cea bună, să lași în urma ta o lume mai bună: un copil sănătos, o grădină îngrijită, sau o condiție socială îmbunătățită, să știi că cel puțin o ființă umană a respirat mai liber datorită ție. Asta înseamnă să fi fost un om de succes!

Ce ziceți? Oare ar mai trebui adăugat ceva?

Într-o discuție cu colegii, cu mulți ani în urmă, un medic mai în vârstă, șef de secție, spunea că a creat și a promovat specialiști, a făcut cercetare, a scris cărți și articole, a adus donații im portante spitalului unde a lucrat timp de zeci de ani și totuși el era consvins că odată cu întreruperea definitivă a activității, existența sa va fi uitată. Și ca să dovedească celorlalți că așa se va întâmpla, colegul meu a povestit anecdota despre șeful care se întoarce după câțiva ani în fosta lui secție și întreabă un proaspăt rezident dacă lumea mai vorbește de el.

– De dvs., d-le doctor, nu, dar pe mama dvs. o pomenesc cei de aici în fiecare zi!!

Dacă din întâmplare colegului meu i-ar fi căzut în mână motto-ul cărții, sunt sigur că ar fi avut la ce să cugete în nopțile nedormite din cauza gândurilor despre viitorul de ”după”.

Fraza tradusă din engleză îi aparține lui Ralph Waldo Emerson. El a trăit în secolul al XIX-lea în Statele Unite, fiind cunoscut ca filozof, eseist, poet și luptător pentru abolirea sclaviei. A cutreierat America în lung și-n lat, ținând mai mult de 1500(!) de conferințe. Și a lăsat în urmă și fraza cu pricina.

El a găsit răspunsul la întrebarea ce înseamnă să fii un om de succes – îi provoc pe cititori să găsească unul mai bun!

Eu găsesc că oamenii se împart în mai multe categorii. Unii doresc ca lumea să se sfârșească odată cu ei. În această categorie i-aș include pe despoți, pe dictatori, pe cei nemulțumiți de viața pe care o duc, cu alte cuvinte pe toți mizantropii.

În a doua (oare de ce mă gândesc la V.V. Putin?) intră cei care doresc să creeze o situație care să dăinuie după dispariția lor, fără să se întrebe dacă omenirea o merită sau o dorește. Și dacă se întreabă, răspunsul lor e clar: ceea ce doresc să existe după mine e suprema realizare a civilizației umane, așa cum o văd eu, din simplul motiv că eu sunt autorul ei.

În sfârșit oameni ca Ralph W. Emerson înțeleg că o lume mai bună nu se construiește de pe o zi pe alta și construcția nu se face din cărămizi enorme, ci din contră, din nenumărate pietricele mărunte, contribuite de fiecare, pentru că a baza viitorul omenirii pe moștenirea unui singur individ înseamnă să pariezi pe un cal pe care nu-l cunoști.

Și totuși, în istorie a rămas regele cu amante și războaie inutile și nu filozoful care a arătat omenirii calea spre o existență mai bună și a oferit fiecăruia rețeta succesului personal!

Să ne fie rușine!

Gabriel Ben Meron