Curând după sosirea noastră în Israel, băiatul nostru s-a îmbolnăvit de scarlatină, (o boală infecțioasă caracterizată prin febră, amigdalită, erupție măruntă, cauzată de streptococul beta hemolitic, tratabilă cu antibiotic, cu prognostic foarte bun). L-am luat la dispensarul din cartierul unde locuiam. Medicul era tânăr, originar din Canada. Ebraică încă nu vorbeam, eram doar de două săptămâni în țară, și-am vorbit în sărăcăcioasa mea limbă franceză. Spre norocul meu ne-am înțeles perfect.

– O boală banală în secolul douăzeci, mi-a spus medicul, când a văzut întristarea de pe fața mea.

***

O boală banală??

În toamna lui 1944, într-o baracă de la Auschwitz, deținutul cu numărul A23784, mama mea, s-a îmbolnăvit. Avea febră și o erupție roșie, măruntă, pe tot corpul.

– Clara, să știi că ai scarlatină, a spus cu groază Eva, kapo-ul barăcii. Dacă nemții descoperă că ești bolnavă, te trimit la camera de gazare.

Eva, originară din Budapesta, îi purta de grijă Clarei, pentru că aceasta îi amintea de sora ei, care a fost trimisă la camera de gazare încă de la prima selecție, la sosirea în lagăr.

– Ce facem acum cu tine? – a întrebat Eva, mai mult pentru sine. Singura soluție este să te ducem la infirmerie și să te ascundem sub paturi. Kurt, infirmierul din Berlin, o să ne ajute. La apelul de dimineața va trebui să apari, însă înfofolită, ca să nu ți se vadă erupția, a continuat.

Timp de zece zile au ascuns-o pe Clara sub paturile bolnavilor de la infirmerie. Kurt a reușit să-i facă rost și de sulfamidă. A unsprezecea zi a revenit în baraca ei, unde ceilalți deținuți știau că a avut o entorsă la gleznă.

– Ce bine e să nu mai ai febră, să simți aerul curat, chiar dacă e rece, își spunea Clara pe Appellplatz, în prima zi după boală.

Știa că o mai așteaptă multe zile grele, nu putea să întrevadă care va fi soarta ei, dar în acea zi era mulțumită că a scăpat pentru moment de camerele de gazare, se bucura de viață, chiar și de cea de lagăr. A impresionat-o comportarea kapo-ului Eva și a lui Kurt. Dacă sunt și astfel de oameni, nu numai sălbatici care nu o dată îi furaseră puțina mâncare care o primea, înseamnă că avea șanse să supraviețuiască.

Un paznic SS care supraveghea baraca unde era mama mea, a oprit-o și i-a spus:

– Știu că ai fost ascunsă la infirmerie, că ai avut o boală contagioasă, dar am tăcut. A fost din simplă curiozitate, voiam să văd cum o să ieși din încurcătură fără să mă amestec. Pot să-ți spun că ai avut noroc și cine știe, poate scapi cu viață.

Prietenia dintre Eva și Clara a continuat. Cele două au fugit împreună din coloana de deținuți, în timpul marșului forțat spre Germania, și au reușit să supraviețuiască.

***

– În mai puțin de o săptămână se vindecă, l-am auzit pe René, medicul de familie, așa că nu fii îngrijorat.

I-am mulțumit și i-am dat dreptate când a vorbit despre scarlatină ca despre o boală banală, în vremuri normale…

Andrei Schwartz

05/05/2022