Au trecut cinci ani de când viața mea s-a schimbat total, dintr-un om sănătos, energic și independent am devenit o persoană cu o dizabilitate serioasă, permanentă. Chiar dacă am rămas cu mobilitate redusă, medicii îmi spun că eu reprezint un succes, fiind în stare să-mi continui o viață relativ normală.

Totul a început în primăvara anului 2017. Aveam 68 de ani, de trei ani eram pensionar, băieții erau deja la casele lor, iar soția mea și cu mine ne bucuram de viață, zburând în toate colțurile lumii. Din aprilie au apărut primele semne că ceva nu e în regulă. Uneori picioarele îmi erau mai slăbite, îmi pierdeam echilibrul, iar munca fizică mă obosea mai repede. Doctorul credea că de vină e un medicament, a zis să-l întrerup și să așteptăm două-trei luni, să vedem.

În 17 iunie 2017 urma să plecăm la Gherla, la întâlnirea de 50 de ani la liceu. Am făcut întâi un tur de o săptămână prin Italia (Roma-Florența-Pisa-Veneția) cu familia fiului nostru Thomas și cu cei trei nepoți. Tot timpul mă simțeam obosit. Nu am reușit să urc în turnul Catedralei din Florența, pe care îl urcasem de mai multe ori în trecut; pe la mijloc am fost nevoit să renunț. În schimb în turnul din Pisa, care este mai puțin înalt, am urcat cu nepoții. Veneția, unde se merge peste tot pe jos, m-a obosit foarte mult.

După sejurul în Italia, copiii s-au întors acasă, iar noi am plecat la București. O colegă de liceu cu soțul ei ne-au așteptat la Otopeni și după două zile de teatre și restaurante la București am plecat cu toții cu mașina prin țară, admirând peisajele frumoase din Carpați. Am petrecut câteva zile la minunatele mănăstiri din Moldova. Plimbările mă cam oboseau, dar mă odihneam la restaurante sau în mașină. Am ajuns la Gherla în 16 iunie și întâi de toate am urcat la cimitirul de pe deal, la mormântul mamei. Urcușul mi-a fost foarte greu. Mă simțeam tot mai slăbit. Ne-am întâlnit câțiva colegi acasă la unul din ei, Savu, și de acolo am plecat împreuna la restaurant, dar eu am rugat-o pe soția lui să mă ia cu mașina, eram foarte obosit. Încă nu știam cât eram de bolnav.

A doua zi dimineața am pornit spre liceu. Era înnorat și cum aveam la mine o umbrelă, am folosit-o ca baston. Un coleg m-a văzut din spate și și-a exprimat îngrijorarea văzând cum merg. În curtea liceului m-am odihnit puțin pe o bancă. Nu mă durea nimic, eram doar foarte slăbit și lipsit de energie. Discuțiile cu colegii m-au obosit și ele. La ceremonia din sala profesorală mi-am spus și eu povestea vieții în câteva minute. La pozele de grup trebuia sa urc câteva trepte care m-au obosit și mai mult. Restaurantul era doar la 300 m, totuși l-am rugat pe Savu să mă ducă cu mașina. Soția mea, Judith, nu a participat la ceremonie, dar a venit la restaurant. Mă simțeam atât de slăbit încât nu-mi mai doream decât să fiu în pat. L-am rugat pe Savu să ne ducă la hotel. Cu foarte mare greutate am urcat cele două etaje, dar la intrarea în cameră picioarele mi s-au înmuiat și m-am trezit pe podea. Nu reușeam să mă ridic și nu înțelegeam de ce. Judith a încercat să mă ajute, dar fără succes. După câteva minute au început să-mi amorțească mâinile. Disperată, Judith s-a dus la recepție. În câteva minute a venit ambulanța și m-a luat la spitalul din Gherla. Medicul m-a examinat, dar nu avea mijloacele necesare pentru a pune un diagnostic și m-a trimis la Cluj. Numai că Clujul trebuia să trimită o altă ambulanță, ceea ce a durat vreo trei ore. Așteptând, mă tot gândeam la filmul “Moartea domnului Lăzărescu” despre ineficiența sistemului medical din România. Câțiva colegi m-au vizitat la spital. Eram lucid, nu mă durea nimic dar picioarele și mâinile mi se mișcau tot mai greu. În sfârșit am ajuns Cluj, la Spitalul de Neurologie. Trecuseră 4 sau 5 ore de când mă prăbușisem.

La urgențe mi-au făcut o tomografie la creier și s-a stabilit că nu este hemoragie cerebrală, deci suspectă era coloana. Am fost internat. Judith nu a avut voie să vină cu mine în ambulanță, dar Savu a adus-o cu mașina. După examenul neurologic, Judith a fost rugată să plece. Medicul bănuia că voi avea nevoie de intubare pentru a respira și am fost dus la terapie intensivă unde după o injecție am adormit. M-am trezit cu tot felul de tuburi în mine și mi s-a spus că primesc doze mari de cortizon care să reducă inflamația suspectă pe coloană. Nu puteau să-mi facă un RMN pentru că era deschis doar luni! Mi-au făcut tot felul de analize, puncții în măduva spinării, ace înfipte în mâini și picioare să măsoare transmisiile neurologice. Am adormit din nou și când m-am trezit eram deja total paralizat de la gât in jos. Abia vorbeam, nu aveam suficient aer pentru mai mult de două-trei vorbe. Judith a fost distrusă să mă vadă în acea postură. Cu toate că îmi dădeam seama de situația disperată, nu am intrat în panică.

M-am trezit luni dimineața. Tratamentului cu cortizon a avut efectul dorit și am simțit că pot să-mi mișc degetele, aveam mai mult oxigen și puteam vorbi mai bine. Mi s-a explicat că erau gata să mă intubeze, dar nivelul de oxigen a început să se îmbunătățească, așa că am scăpat fără intubarea plămânilor. Rezultatele RMN au arătat un accident vascular de coloană, chiar la baza creierului. Profesorul Florian, șeful spitalului, mi-a spus că în România așa ceva nu se poate trata chirurgical. Judith a trimis imediat rezultatele în Statele Unite, fiului nostru Thomas care este medic și prietenei noastre Dr. Violeta Rus care a terminat și a practicat medicina la Cluj dar e acum la Baltimore. Neurologii americani au văzut pe RMN că artera și vena au format o fistulă între ele – sângele din arteră intra în venă și punea o presiune extraordinară pe nervii din coloană, ceea ce cauza paralizia. Era nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă.

Judith s-a luptat cu birocrația ca să rezolve situația. A reușit să procure un avion particular, dar costul trebuia rambursat integral înainte de decolare. Pentru admiterea la spitalul Johns Hopkins din Baltimore aveam nevoie de toate datele de la spitalul din Cluj. Numai cazurile interesante pentru cercetătorii de la spital erau acceptate. Doamna doctor Monica Scutariu, îngerul meu păzitor, a comunicat cu medicii americani și totul s-a aranjat. Am mai așteptat câteva zile la spitalul din Cluj. Mi-au scos tubul din nas prin care îmi dăduseră mâncare direct în stomac. Nu pot uita ce bună a fost ciorba pe care mi-o dădeau cu lingurița în prima zi după scoaterea tubului. Eram ceva mai bine, puteam să-mi mișc mâinile, dar nu aveam destul control să mă întorc în pat și aveam nevoie de ajutor. Eram opt in salon, bărbați și femei. Personalul medical s-a purtat foarte frumos, poate pentru că eram “american”, dar le rămân recunoscător că m-au ținut în viață până când am zburat acasă. Judith a trebuit să se furișeze în spital în afara orelor de vizită, dar așa sunt spitalele din România.

Avionul privat a aterizat la Cluj vineri după-amiază. Trei fete tinere în uniformă, frumoase foc, personal medical, s-au prezentat la spital să mă vadă și după șapte zile în spitalul din Cluj m-au dus la aeroport. Avionul era foarte mic, un Learjet, doi piloți și echipament medical. Eu eram pe targă, iar personalul medical și Judith în cele patru scaune. Drumul a fost foarte lin. După 15 ore și trei escale am ajuns sâmbătă după-masă la Baltimore. Ambulanța ne aștepta la aeroport, iar fiul nostru David era deja la spital, în cameră, cu un buchet de flori. Văzând camera cu un singur pat și o canapea pentru ea, unde putea să stea 24 de ore, Judith s-a simțit ca în rai. Accidentul meu vascular și procedurile legate de spitalizare și procurarea avionului au fost foarte traumatice pentru ea.

Spitalul Johns Hopkins din Baltimore este considerat unul din cele mai bune din lume. Echipamentul și personalul medical sunt excepționale. A doua zi după internare mi s-a făcut o intervenție chirurgicală care, chiar dacă prezenta un pericol, fiind foarte de aproape de creier, era absolut necesară. Când mi-am revenit din anestezie, știam că operația a reușit. Mâinile și partea de sus a corpului funcționau mult mai bine, dar pentru picioare a fost prea târziu. Nervii care controlează picioarele au fost cei mai afectați. În câteva zile am fost transferat la un spital de recuperare din Washington. După patru săptămâni m-au trimis acasă în cărucior cu rotile, dar după câteva săptămâni de terapie la domiciliu am reușit să stau pe picioarele mele și să fac câțiva pași cu un cadru. A fost cel mai important moment din recuperarea mea. Mi-am recâștigat independența de a merge pe picioare proprii. După multe săptămâni de terapie am avansat la un cadru cu rotile (rollator) care este modul meu preferat de mișcare. Din cauza traumei la coloană mi-am pierdut total echilibrul. Nu pot face nici un pas fără sprijin. Mă mișc foarte încet, dar cu sprijin pot merge 150-200 m.

După cinci luni ne-am încumetat să mergem cu avionul la casa noastră din Florida. Aeroportul și avioanele sunt foarte grijulii cu persoane invalide, așa că nu a fost prea greu. Am descoperit că pot înota chiar cu o semipareză la picioare. Cum ne petrecem jumătate de an în Florida, aproape zilnic am înotat și am făcut exerciții acvatice.

Așa am început viața mea nouă, de invalid. Încă din 1990 guvernul american a aplicat o lege care conferă persoanelor cu dizabilitate drepturi egale de acces la clădirile publice. Legea a fost cerută în primul rând de invalizii de război. În 2017, când am devenit și eu invalid, majoritatea clădirilor publice și a străzilor erau deja accesibile persoanelor cu mobilitate redusă. Numai după ce am început să ies din casă, mi-am dat seama cât de importantă a fost legea. Rampe de intrare în loc de scări, camere speciale la hotel pentru invalizi, toalete cu bare de sprijin, trecere de pietoni cu rampă pentru scaun cu rotile. Automobilul meu a fost amenajat cu controale de mână, așa că am independența de a conduce la medic, la o cafenea sau unde vreau, iar la destinație găsesc locuri de parcare speciale și pot intra în clădiri sprijinit în cadru cu rotile. Mergem la spectacole, la restaurante, ne întâlnim cu prieteni, facem petreceri de familie, viața merge înainte. Mă bucur enorm că în trecut am reușit să călătoresc mult, acum sunt restrâns la zboruri mai scurte, de 3-4 ore.

Viața nu e ușoară, dar după ce ești la un pas de moarte, perspectiva ți se schimbă. Fiecare zi are plăcerile ei mici; nu mai am planuri grandioase, dar am găsit o liniște sufletească adâncă. Iarna în Florida mă bucur de zile senine, o mică plimbare pe malul lacului, la bazin, unde mă relaxez privind palmieri, fluturi, plante și păsări tropicale. Ne vedem des cu familia, cei trei nepoți ne umplu sufletul de dragoste. Primăvara revenim la Washington și admirăm păduricea din spatele grădinii, de unde ne vizitează căprioare, veverițe, chiar și câte o vulpe. În capitală viața culturală e intensă și toate sălile au locuri speciale pentru invalizi. Uneori mergem la New York sau Philadelphia pentru spectacole, dar tehnologia modernă ne oferă spectacole extraordinare din toată lumea pe ecranul mare al televizorului. Spectacole de teatru din Londra sau chiar București, opere și concerte din marile săli ale lumii, filme noi sau vechi, totul este posibil datorită tehnologiei. Dimineața, în timp ce mă delectez cu o cafea turcească, stau de povești față în față prin telefon cu prieteni din România, Israel, Germania. În fiecare lună ne vedem cu colegii de facultate prin videoconferință și râdem împreună de parcă am avea 19 ani.

Cinci ani au trecut în zbor și m-am obișnuit oarecum cu noua situație. Iar prietenilor și cunoștințelor de vârsta mea le amintesc să nu-și amâne planurile – viața se schimbă de la o clipă la alta și e păcat să amâni lucrurile pe mâine…

Mike Klein

iunie 2022