L-am cunoscut pe Alex (Sanyi) la spitalul unde lucram amândoi, el ca brancardier și eu ca tânăr medic. Aveam cam aceeași vârstă. Alex emigrase singur dintr-un sat din Ungaria. Părinții săi erau supraviețuitori ai Holocaustului, la fel şi unul dintre bunici. Amândouă bunicile au pierit la Auschwitz. După război, bunicul supraviețuitor s-a recăsătorit şi din această căsătorie a avut o fiică – sora vitregă a mamei lui Alex.

Alex era singuratic, avea o fire introvertită și cu greu scotea câteva cuvinte, mai ales în ebraica lui puternic impregnată de un accent maghiar. Israelienii care au emigrat la vârstă adultă nu se mai pot dezbăra de accentul maghiar (ca de altfel nici de cel rusesc, englez sau spaniol). Probabil acesta este unul din semnele cele mai pregnante ale diversităţii, o trăsătură atât de importantă a societății israeliene.

Totuşi, Alex îşi deschidea sufletul în faţa mea.  În timpul nesfârșitelor gărzi de noapte în care lucram împreună, sau în timp ce așteptam următoarea operație urgentă, discutam ungureşte, limba în care el se simțea cel mai confortabil.

Alex era un om foarte sensibil, dar spre surprinderea mea vorbea foarte puțin despre părinții pe care i-a lăsat în urmă în Ungaria și pe care îi considera niște firi reci, cu suflete zdruncinate de Holocaust. Alex vorbea mai ales despre bunicile lui, pe care nu le-a cunoscut niciodată. Era un fel de déjà vu despre un lucru pe care îl simți, deși nu l-ai cunoscut. Așa simţeam și eu când am venit în Israel. Adeseori mă gândeam la perioada în care israelienii erau devotați trup și suflet clădirii patriei mult visate, fără a avea interese materiale, la soldații, în majoritate kibuțnici, care erau gata să-și sacrifice viața pentru patrie fără a clipi. Vremurile acelea au trecut, deși patriotismul soldaților israelieni nu s-a risipit.

Alex visa la o bunică adevărată care l-ar fi luat în brațe când era prunc, i-ar fi gătit mâncărurile care îi plăceau, s-ar fi plimbat cu el și i-ar fi spus poveşti înainte de culcare…

Dar Alex nu avea decât doi părinți și o bunică vitregă, care l-a transformat și pe bunicul său adevărat într-un fel de “bunic vitreg”.

După cum spuneam, mama lui Alex avea o soră din a doua căsătorie a bunicului. Tot ce era bun, inclusiv căldura sufletească a bunicii vitrege, mergea către sora mamei, iar ei nu-i rămânea nimic. Deși nu aveau alți nepoți, bunicii îl tratau pe Alex la fel ca pe mama lui. Când bunica vitregă gătea ceva bun sau cumpăra mâncăruri gustoase, fructe sau ciocolată, le ascundea în momentul în care mama lui Alex sau Alex însuși intrau în casa bunicilor… Toate bunătăţile erau destinate surorii mezine.

De câte ori îmi povestea despre aceste fapte, Alex lăcrima și spunea, suspinând adânc: “Ce n-aș fi dat să am și eu o bunică”.

Legăturile dintre bunici și nepoți pot fi de folos ambelor părți din punct de vedere sufletesc, ba chiar pot contribui și la sănătatea trupească a bunicilor. Totuși, această legătură poate fi ambivalentă, mai ales la bunicii care se comportă foarte autoritar și strict cu nepoții, uneori preluând rolul de educatori, în locul părinților care sunt ocupați până peste cap să-și creeze o carieră profesională. Totuşi, în epoca modernă, prevalează bunicii blânzi şi gata de ajutor.

Nu pot să uit că de fiecare dată când ne fotografiam împreună, bunicul mă avertiza să fiu serios și să nu zâmbesc, pe când astăzi zâmbim împreună cu nepoții. Însă în majoritatea cazurilor, bunicii (mai ales bunicile) sunt mai indulgenți și mai generoși cu nepoții decât erau cu copiii lor şi se bucură mult mai mult de prezenţa nepoţilor. De pildă, mama mea este mai fericită să-și vadă strănepoții decât nepoții, poate fiindcă îi vede mai rar și poate fiindcă strănepoții sunt copii care aduc veselie în casa străbunicii.

Bunicii de astăzi sunt foarte apropiați de nepoți, cu condiția să trăiască în proximitatea lor. Au multe activităţi împreună, de la cumpărături, la distracții, de la gătit și până la excursii. La un safari în Tanzania am întâlnit mai mulți bunici care își aduseseră nepoții cu ei în excursie. De multe ori soția mea gătește și face prăjituri împreună cu nepoatele. Nepoții noștri spun că au mult mai multe discuții deschise cu bunicii decât cu părinții, care aproape întotdeauna sunt ocupați. Nepoții au curajul să le spună bunicilor lucruri pe care se tem să le destăinuie părinților. La bunici ei se înfruptă şi din dulciurile care sunt acasă sunt interzise.

Se pare că relațiile dintre bunici și nepoți sunt influențate de mai mulți factori, dintre care proximitatea geografică este cea mai importantă, urmată de calitatea relațiilor dintre părinți și bunici.(1)

Faptul că bunicile sunt mai legate de nepoți decât de propriii copii a fost demonstrat și în mod științific, prin studii funcționale pe creierul bunicilor, care au exprimat mai multă bucurie când vedeau fotografiile nepoților, decât pe cele ale propriilor copii.(2)

Date publicate recent de către cercetători de la Universitatea Oxford au demonstrat rolul important al bunicilor implicați în mod activ în îngrijirea nepoților, în bunăstarea lor sufletească.(3)

S-ar putea ca atitudinea grijulie a bunicelor să-şi aibă sorgintea în perioada matriarhatului, când familia era condusă de femei.

Când mă gândesc câtă dragoste i-a acordat soției mele bunica ei şi văzând astăzi cât de bună este soția mea cu nepoții noștri, îmi amintesc cu tristețe de suferinţa lui Alex care nu a avut o bunică adevărată, dar şi la mine care – fiind tot din prima generaţie de după Holocaust – nu am avut parte de iubirea unei bunici…

Tiberiu Ezri

Bibliografie

1. https://thepsychologist.bps.org.uk/volume-18/edition-11/grandparents-and-grandchildren
2. https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2021/nov/17/grandmothers-may-be-more-connected-to-grandchildren-than-to-own-offspring
3. https://www.ox.ac.uk/research/research-impact/grandparents-contribute-childrens-wellbeing#:~:text=A%20high%20level%20of%20grandparental,role%20in%20their%20grandchildren’s%20lives.