Sunt șanse mari ca, de-a lungul timpului, să fi auzit toate stereotipurile – pozitive și negative – legate de culoarea părului.

Blondele sunt aiurite, dar știu cel mai bine să se distreze, sunt cele mai seducătoare și au potențial de dive. Brunetele sunt serioase, pragmatice, banale, dar și cele mai inteligente. Roșcatele sunt focoase, temperamentale și încăpățânate. Cele cu părul negru că pana corbului sunt misterioase, exotice și duplicitare. Și tot așa… Internetul e plin ochi de chestionare care îți explică ce nuanță de păr se potrivește cel mai bine personalității tale.

Apropo, pentru că mie îmi place claritatea, încep cu o explicație (în rezumat) a personalității. Personalitatea este totalitatea trăirilor, gândirilor și comportamentelor noastre. Opiniile, credințele, valorile, atitudinile, perspectivele, predispozițiile noastre sunt parte din personalitate. Personalitatea se referă la atributele care ne diferențiază de cel de lângă noi, chiar și de geamănul / geamăna noastră. Personalitatea, prin temperament și caracter, ne conferă unicitate.

Revenind la tema articolului, perspectiva mea e următoarea: toate aceste explicațîi, asocieri și recomandări sunt o ultra-simplificare. Trăsătura definitorie a tuturor femeilor cu părul negru abanos nu poate fi redusă la „misterioasă” sau „duplicitară”, așa cum este imposibil ca toate blondele să fie naive, toate șatenele să fie serioase și toate roșcatele, pasionale. Nu pot să accept că ne transformăm în Merida sau în Jessica Rabbit după ce folosim o vopsea de păr roșcat. Suntem mult mai complexe. E ofensator să fim reduse la un stereotip…

Am și știința de partea mea, pentru că o echipă de cercetători (cred că erau britanici) a concluzionat că nu există nicio corelație între nuanța părului, personalitate și nivelul de inteligență. Oamenii aceștia de știință au descoperit în laborator că prin alterarea unei sigure secvențe în ADN-ul unor șoareci, următoarea lor generație s-a născut cu blană blondă – fără că asta să îi facă nici mai descurcăreți, nici mai puțin abili în labirinturi.

Acestea fiind spuse, nu am cum să neg faptul că cele mai multe nuanțe de păr au asocieri profund culturale, cel puțîn în lumea occidentalizată. E suficient să ne uităm la transformările spectaculoase (de tip makeover) ale unor personaje de film, la perechi de personaje feminine din cinematografie, la diferențele dintre culoarea reală a părului unei actrițe și nuanța aleasă pentru personajul ei la intrarea în rol și, mai ales, la modul convențional prin care schimbarea radicală a culorii părului (ca și modificarea lungimii acestuia) semnalizează lumii trecerea dramatică într-o etapă diferită de viață.

Mă gândesc la mini-makeover-ul Barbrei Streisand în The Mirror has Two Faces, unul din filmele mele preferate, în care personajul ei trece de la șatenul timid, de șoricel de bibliotecă, reprezentativ pentru profesoara de literatură intelectuală și „fata bătrână” de la începutul filmului, la auriul întunecat și seducător al femeii eliberate în care se transformă după despărţirea de soţul ei.

Mă gândesc la Marilyn Monroe în Domnii preferă blondele, deja vopsită în blondul ei iconic și personajul ei de blondă prostuță, pusă în oglindă cu partenera ei brunetă din același film, Jane Russell, al cărei personaj se definea prin pragmatism, istețime și simţ al umorului.

Mă gândesc la șatenul cald al Emiliei Clark din realitate față de blondul glacial definitoriu pentru Daenerys Targaryen, la blondul delicat natural al lui Sophie Turner față de arămiul puternic al Șansei Stark, la brunetul profund sofisticat al Lenei Headey față de blondul auriu purtat de Cersei Lannister.

În sfârșit, mă gândesc la atâtea personalități din lumea modei, muzicii și filmului care, cameleonic, își schimbă frecvent nuanța părului și ne anunță un nou statut, lansarea unui album, o nouă filosofie de viață: Linda Evagelista, Rihanna, Emma Stone, Madonna, Kirsten Stewart, Billie Eilish, Cara Delevigne, Dua Lipa, Zendaya…

În sfârșit, stereotipurile și asocierile culturale de mai sus funcționează ca un soi de shortcut și în relațiile dintre femei și bărbați. Nu o spun eu, ci un studiu publicat acum câțiva ani în Scandinavian Journal of Psychology. Concluziile respectivului test psihologic a fost că nuanța și culoarea părului unei femei influențează prima impresie lăsată unui potențial partener de cuplu. Aceștia tind să considere brunetele prietenoase, sofisticate și supuse, blondele dependențe emoțional, potențiale dive dar și iubitoare, iar roșcatele distante, impulsive și egoiste. Nu comentez, asta e natură umană…

Deși nu îmi place să recunosc acest lucru, sunt conștientă că și percepțiile și gândurile mele sunt influențate de anumite generalizări.

M-am întrebat de multe ori dacă femeile care își vopsesc părul în culorile curcubeului, în nuanțe neon sau în nuanțe non-conformiste (roz, bleu, turcoaz, violet, verde, portocaliu incandescent) sunt cu adevărat rebele și excentrice, așa cum mă informează stereotipului.

Concluzia mea a fost că aceste femei nu sunt revoluționare, activiste social, luptătoare sau deschizătoare de drumuri – nu într-un mod evident, așa cum știm că au fost Ioana d’Arc, Amelia Earhart, Golda Meir, Rosa Parks, Asmaa Mahfouz, Gloria Steinem și nenumărate altele. Dar asta nu înseamnă că nu sunt răzvrătite, nu înseamnă că nu încalcă reguli (vezi așteptările societății), nu înseamnă că nu sunt nevoite să facă față unor comentarii meschine („ți-ai pierdut mințile, dragă, cu părul asta albastru, la vârstă ta?”), nu înseamnă că nu sunt îndrăznețe în felul lor, în lumea lor. Nu toate gesturile de rebeliune sunt demonstrative, urlate, agresive. Răzvrătirea poate fi sugerată prin renunțarea la o nuanță cuminte și omniprezentă, cum este șatenul deschis, și înlocuirea lui cu o nuanță spectaculoasă, cum este degradeul mermaid.

Pentru mine, traducerea simplului gest de a-ți vopsi părul într-o culoare non-conformă este „nu fac parte din turmă, nu mă tratați ca și cum sunt invizibilă, nu mă supun unei viziuni înguste despre cum ar trebui să arate o femeie, am curaj să mă arăt cum vreau eu!” Le admir și le mulțumesc acestor femei, unele anonime, altele cunoscute. Sunt modele de curaj și autenticitate pentru restul femeilor și fetelor.

În sfârșit, admirația mea este nemărginită față de femeile care nu își mai acoperă firele albe, lăsându-și părul să devină o coamă grizonantă sau argintie. Da, știu că există și femei care, urmând un trend, își decolorează și apoi revopsesc părul în tonuri de cenușiu, gri oțel, fumuriu, chiar alb perlat. Nu la ele mă refer, ci la acele femei cool pentru care vanitatea nu are loc în ecuația frumuseții, iar apariția șuvițelor albe este parte firească din viață, nu o tragedie. Și ele sunt rebele, paradoxal pentru mulți, prin simplul fapt că lasă natură să își urmeze cursul, nu intervin în aspectul lor fizic așa cum recomandă societatea. Le ador pe Sarah Harris, Caroline Labouchere și JoAni Johnson, mă topesc când o văd pe Emmylou Harris (doamne, ce voce are!), sunt impresionată de Helen Mirren, de Elizabeth McGovern, de Andie Macdowell, iar inima mea se umple când o ascult pe Stacy London.

Pentru mine, culoarea părului – naturală sau vopsită – nu are nicio legătură cu personalitatea. Are, în schimb, profundă legătură cu ceea ce percepem ca fiind identitatea noastră, pentru că ne modelăm imaginea exterioară în funcție de identitatea percepută la un moment dat.

Irina Markovits

(articol preluat de pe site-ul autoarei: https://www.stylediary.ro/wordpress/