Lozinca prieteniei dintre popoare mi-a dispărut din vedere și din subconșient de mai bine de o jumătate de secol și nici nu-i duc lipsa. Popoarele nu pot fi prietene decât foarte rar, doar atunci când nu au nimic de împărțit. Dar ce se întâmplă când au de împărțit  o istorie comună? Și (mai ales) când această istorie comună nu e deloc plăcută, sau chiar condamnabilă?

Nu trebuie să ai o graniță comună ca să te învrăjbești, istoria arată că vrajba între popoare e un fenomen mult mai des decât prietenia dintre ele.

Rândurile de mai sus sunt roadele unei seri enervante, în care n-am fost în stare să-mi văd de-ale mele, pentru că o știre anunțată la radio prezenta rezultatele unui scrutin făcut în paralel în două țări care nu au (nu au avut și nici nu vor avea vreodată) o graniță comună: Israel și Germania.

Iată rezultatul scrutinului:

1. O treime din poporul german consideră că Israelul se poartă cu palestinienii într-un fel care amintește regimul nazist;

2. 34% din populația Germaniei are o părere negativă despre Israel;

3. Doar 27% consideră că Germania are o responsabilitate istorică față de statul evreu.

4. În contrast, aproape două treimi din populația Israelului au o părere pozitivă despre poporul german.

Sunt convins că cititorul va fi de acord că datele de mai sus merită comentate. În cele ce urmează nu mă voi referi la opinia israelianului de rând despre urmașii celor care au trăit și au participat intens la viața de toate zilele ale celui de al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze 1000 ani, ci la situația din Germania de azi, care sunt de vină pentru enervarea mea de acum câteva seri.

Să începem cu câteva date. Evreii s-au aşezat în Germania încă din secolul IV d.C,, dar istoria lor pe acel pământ n-a fost mai niciodată roză. E de-ajuns să amintim frecventele pogromuri, sau faptul că lui Moses Mendelssohn, considerat unul din cei mai mari filosofi ai secolului XVIII-lea, i s-a permis să intre în Berlin prin Rosenthaler Tor, poarta destinată doar animalelor și evreilor.

Emanciparea (și asimilarea care a venit odată cu ea) care a luat avânt în secolul al XIX-lea este unul din motivele pentru care în anul 1933, anul tragic al venirii lui Hitler la putere, populația evreiască a Germaniei număra doar 520.000 suflete.

Cel de al Doilea Război Mondial a adus cu el cea mai groaznică tragedie umană a tuturor timpurilor, Holocaustul, a cărei responsabilitate poporul german nu o poate împărți cu nimeni. Da, au fost și alții, ucraineni, polonezi și chiar români sau unguri, dar nimic nu s-ar fi întâmplat fără regimul nazist german și fără colaborarea directă a milioanelor de nemți, înregimentați sub diverse forme și în diverse organizații, toate având ca scop principal dispariția evreilor de pe pământul Europei. Practic, nu a existat nicio familie germană care să nu fi ”donat” unul sau mai mulți membri ai săi în scopul atingerii țelului ”soluției finale”.

Ani de zile, după ce un episod întâmplător mi-a îngropat repulsia și m-a făcut să ajung destul de des în Germania, nu mă puteam opri de a mă gândi, la vederea pe stradă a unui neamț în vârstă, dacă nu cumva mi-am frecat umărul de un fost SS-ist, sau SA-ist…

Prin anii 80 ai secolului trecut m-am trezit într-o bună dimineață cu o tânără asistentă medicală, venită din Germania să lucreze ca voluntară într-un spital israelian, explicându-mi că bunicul ei fusese în SS, iar ea simțise nevoia să facă ceva pentru a spăla rușinea abătută asupra familiei. Tânăra, care a petrecut mai bine de un an în secția mea de terapie intensivă, a comentat la un moment dat că dacă în fiecare familie germană s-ar găsi cineva care să-i urmeze exemplul, populația Germaniei ar scădea – ce-i drept temporar – în mod semnificativ…

Și acum înapoi la cifrele de mai sus.

Uneori ți se pare că cel mai mare pericol care te pândește este sinistra combinație dintre ignoranță, prostie și rea voință. Numai această ”coaliție” poate explica de ce o treime din nemții de azi compară situația palestinienilor din Israel cu cea a evreilor din Europa sub regimul nazist. Ba mai mult, eu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu evreii Europei civilizate dinainte de Hitler, dacă ar fi fost la fel de violenți față de popoarele printre care trăiau, aidoma palestinienilor de azi?! 

Dacă aș fi fost membru al parlamentului israelian în anii 50, aș fi votat împotriva despăgubirilor oferite de Germania tânărului stat evreu. Știu, aș fi greșit, pentru că din banii aceia, oferiți de un stat care în urmă cu numai câțiva ani ucidea și ardea evrei, da, din banii aceia Israelul a reușit să pună bazele unei vieți mai mult sau mai puțin acceptabile. Dar crimele nu se spală cu bani…

Înseamnă că poporul german, acum și de acum înainte poartă o enormă responsabilitate pentru faptul că nici până în ziua de azi, la aproape 80 de ani după măcelul nazist, numărul evreilor în întreaga lume este încă sub cel din anul 1937.

Această responsabilitate nu poate fi împărțită cu niciun alt popor, pentru că Holocaustul nu ar fi putut avea loc fără naziștii germani.

Nu avem nevoie de cenușă în cap, ci de înțelegerea situației actuale a statului evreu (în pericol permanent de a-și înceta existența), de un sprijin internațional necondiționat, o luptă activă, nu numai prin vorbe, împotriva oricărui act de antisemitism și anti-israelism, indiferent unde ar avea loc, și fără cârdășie cu cei care vor să șteargă Israelul de pe harta lumii (vezi Iranul și acordul așa-zis antinuclear).

Da, noi israelienii avem adeseori de ce să fim criticați, dar critica trebuie să vină spre a îndrepta lucrurile, nu pentru a mânji cu noroi.

Sunt de acord, Israelul de azi e departe de a fi un exemplu de urmat pentru alte popoare. Suntem agasați și agasanți, nervoși și enervanți, precipitați, în mare parte necivilizați (conform ”canoanelor” europene) adică nu purtăm cravată la teatru și nu ne ridicăm în autobuz pentru a ceda locul unei doamne, dar nici pe departe nu suntem la fel de răi ca cei din rândurile cărora am plecat în ultima sută de ani. Suntem mai harnici, mai vrednici, mai întreprinzători, mai pregătiți să înfruntăm vicisitudinile sorții, incapabili să rostim celebra butadă ”better red than dead”, și, cum spunea regretatul Mircea Crișan, nu ne lăsăm agresați, ci avem un superb (și în ochii multora total inacceptabil) chef de a trăi și de a supraviețui.

Oare există vreo șansă ca lucrurile să se schimbe în țara lui Goethe și Heine, dar și a lui Hitler și Himmler? Oare atitudinea oficială a Germaniei de azi, legile care interzic propagarea antisemitismului, precum și frecventele vizite ale diverșilor membri ai guvernului german la Yad Vashem, memorialul dedicat victimelor Holocaustului, cu depunere de coroane de flori și discursuri pro-israeliene, au vreun impact asupra opiniei publice din țara lor?

Mă îndoiesc. Educația în acest subiect, ca și în multe altele, nu trebuie să înceapă de sus, ci din fiecare casă germană, din fiecare clasă. Lucrurile trebuie spuse nu numai cu ocazii festive și oficiale, ci în fiecare zi, pentru că lumea e plină de viitori posibili Hitleri și Himmleri și Eichmanni și nu are nicio importanță dacă ei poartă o cruce la piept, sau Coranul în mână. 

Și la urmă, ceva personal. De zeci de ani colaborez cu colegi germani. M-am bucurat împreună cu ei atunci când cele două state germane s-au unit și Zidul Berlinului a căzut, pentru că el reprezenta un imens obstacol în calea celor care voiau să trăiască într-o lume liberă (spre deosebire de zidurile construite de Israel pentru a împiedica intrarea teroriștilor setoși de sânge evreiesc).

Sunt un fan al echipei de fotbal Bayern München și mă bucur de orice film german de calitate – și sunt multe filme germane bune. Ascult și Wagner… Dar nu pot nici uita, nici scuza, faptul că nu mi-am cunoscut bunica din partea tatei, și nu numai asta!

Gabriel Ben Meron