E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box.

Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând.

În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial. Și atunci, la sfârșitul celei de-a șasea partide, s-a produs ceva ce avea să-mi răstoarne harta de culori. Pricepând că se află în fața unui geniu, sovieticul Boris a făcut ceea ce niciun sportiv sovietic nu mai făcuse până atunci și din câte știu, nici de atunci încoace: s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat pe american. Ulterior avea să fie sancționat cu vot de blam. Dar pentru mine acel moment a fost o revelație. Înainte de a fi slujbaș al Imperiului, Boris era om.

Meciul de 21 de runde avea să fie câștigat de Bobby care, la 29 de ani, a devenit al doilea cel mai tânăr campion mondial din istoria șahului. Însă Boris, sovieticul, cel care câștigase atâtea meciuri în viața lui, a rămas în istoria sportului tocmai prin reacția la acea înfrângere. A dovedit că înțelepciunea e mai presus de orgoliu, ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Mai târziu cei doi, Boris Spassky și Bobby Fischer, au devenit chiar prieteni. S-au reîntâlnit în 1992, când au rejucat meciul secolului din 1972, chiar în Iugoslavia aflată în prag de destrămare.

De aici însă destinele celor doi nonconformiști au apucat direcții diferite. Între geniu și nebunie nu este decât un pas, a spus odată un om înțelept, pas pe care Fischer l-a făcut și nu numai o dată. De la acel meci din 1992 a circulat mai mult în diagonală. Anarhist, comunist, antisemit, antiamerican, adept al teoriei conspirațiilor, avea să se prăbușească încet, dar tot mai sigur, în ridicol. În mod ironic, tocmai cel care în ochii multora reprezentase spiritul liber al Americii avea să moară închistat în propriile sale dogme. Când pe numele său a fost emis un mandat de arestare, Boris, prietenul lui din 1972, i-a scris președintelui SUA, cerând să fie arestat și el și să fie închiși amândoi în aceeași celulă, care să fie dotată doar cu o tablă de șah.

Spassky, scârbit de regimul sovietic, s-a autoexilat în Franța, dar mai târziu s-a întors în Rusia. Astăzi, la 85 de ani, este cel mai vârstnic campion mondial în viață. Se declară credincios, monarhist și naționalist, dar nu putinist. Își trăiește bătrânețile izolat, așa cum a fost și în anii de după acel meci din Reykjavik, din 1972, când regimul sovietic nu i-a putut ierta umilința. A avut deja două accidente vasculare și sunt șanse ca într-o bună zi să-l reîntâlnească pe Bobby Fischer. Căci, povestește Spassky, șahul e un păcat destul de mare ca din pricina lui să ți se închidă porțile raiului. Și atunci, în contabilitatea vieții de apoi, rămâne doar opțiunea iadului. Există două feluri de iad, povestește Spassky, citând o glumă, iadul capitalist și iadul socialist. După moarte, dacă Sfântul Petru mă va întreba în care din ele prefer să ard, îi voi răspunde fără ezitare: în cel socialist. Dacă va avea curiozitatea să afle și de ce, o să-i răspund: “Cunosc bine socialismul. Știu că în iadul socialist va fi o lipsă acută de cazane.“

George Uri Schimmerling

(preluare de pe blogul autorului https://georgeschimmerling.com/author/georgeschimmerling/)