Istoria oricărui popor este compusă din cumularea unui număr mare de istorii specializate pe diferite domenii. Fiecare domeniu își are importanța lui și are un rol important în evoluția spirituală a societății. Din păcate, anumite aspecte ale trecutului nu oferă avantajul afirmării personale a unor cercetători și, din acest motiv, sunt ocolite.

Este o situație similară cu cea a construirii unei case. Fiecare material își are importanța lui, însă unele sunt folosite ca ornamente care dau prestanță proprietarului. Ele beneficiază de culori atrăgătoare care le scot în evidență și sunt permanent întreținute. Altele, deși susțin structura de rezistență a construcției sau îi asigură funcționalitatea, nu au un aspect atrăgător și își duc veacul acoperite de un strat gros de mortar.

O astfel de situație este întâlnită în domeniul diferitelor forme ale istoriei învățământului. De curând, atenția mi-a fost atrasă de modul în care s-au înființat primele grădinițe de copii pe teritoriul de azi al României. Am spus, „mi-a fost atrasă”, deoarece este un subiect de care nu m-am ocupat în mod special ci, întâmplător, m-am aflat în fața unor informații care se contraziceau. Normal, m-am întrebat „care e adevărul?”. 

Prima informație mi-a provenit din vol. II al Istoriei învățământului în România (Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993), scrisă de profesorii universitari Manolache Anghel și Pârnuță Gheorghe, lucrare care tratează evoluția învățământului pe ambii versanți ai Carpaților. Din ea aflăm că „prima grădiniță din România a fost înființată la București, în anul 1881”. Informația este susținută și de Stanciu Gheorghe în articolul O sută de ani de la prima legiferare a învățământului preșcolar în România, care prezintă etapele acestui proces în Vechiul Regat. Povestea începe de la Mihail Kogălniceanu care a susținut necesitatea grădinițelor, continuă cu Titu Maiorescu care a trimis trei bursieri la Gotha pentru a se specializa în pedagogia preșcolarilor și se încheie cu legea învățământului care l-a legiferat.

O a doua informație mi-a revenit din Timișoara.

Multe lucrări susțin că părintele grădinițelor a fost pedagogul german Friedrich Fröbel, care reîntors în Germania după o specializare în Elveția, pe lângă Pestalozzi, a deschis prima grădiniță în 1840. Sistemul pedagogic pus la punct de Fröbel a migrat inițial în zonele locuite de germani. Cum Banatul avea o comunitate germană deosebit de importantă, prima grădiniță deschisă în Timișoara a fost în anul 1843, la trei ani după premiera lui Fröbel (informație provenită din VÁROSI KÖZLÖNY – Monitorul Oficial al Timișoarei pe anii 1898-1917). În semn de respect, timișorenii au ales locația acestei prime grădinițe chiar pe str. Fr. Fröbel. În anul 1881, când la București se deschidea acea primă grădiniță, la Timișoara exista o rețea preșcolară formată din una sau două grădinițe în fiecare cartier.

Nu susțin că grădinița timișoreană ar fi fost prima din România. Pedagogia lui Fröbel putea ajunge tot atât de ușor în orașele săsești din Ardeal. Această eventuală evoluție ar merita cercetată.

Totuși, se pare că Friedrich Fröbel nu a fost unicul adept a lui Pestalozzi care a avut ideea de a educa copiii preșcolari. În Ungaria, doamna Teréz Brunszvik deschisese o grădiniță de copii în anul 1828 (!!!) și bazat pe această realizare, baronul Miklós Wesselényi (1796-1850), împreună cu școlile înființate de el la Jibou și în împrejurimi, ar fi deschis și o grădiniță, prima din Ardeal, având-o ca educatoare pe doamna Teleki Júlia. Cum baronul a decedat în 1850, acea grădiniță trebuie să fi fost înființată cu câțiva ani înainte. De asemenea, conform altor autori, se pare că exemplul baronului Wesselényi ar fi fost preluat de încă… 27 localități din Ardeal (din păcate nu știm care).

Alte informații, susțin că „înainte de 1848, în Transilvania s-au organizat grădinițe de copii pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului și la Blaj” [Grădinița – Istoric și actualitate http://pipp-bn.blogspot.com].

Istoricii orădeni susțin și ei că prima grădiniță din orașul lor a fost înființată în 1850, a doua în 1856 (de către Stankovits János), iar a treia în 1857. În 1874 (deci cu șapte ani înainte de respectiva grădiniță bucureșteană) existau grădinițe în fiecare cartier, coordonate de Asociația pentru creșe și cămine „Elisabeta”.

Aceste câteva exemple ne fac să bănuim că multe localități aflate la vest de Carpați și-au deschis grădinițe de copii începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, doar că nu știm nimic despre ele. Avem de-a face cu un subiect total necercetat. Se vpare că în anii 1840 – 1850. pedagogia destinată educării preșcolarilor a pătruns în Ardeal și în Banat prin două filiere: filiera germană, inițiată de Friedrich Fröbel la Timișoara și filiera maghiară, inițiată de Teréz Brunszvik, la Jibou și Oradea. 

Evoluția învățământului preșcolar trebuie să fie unul din componentele de bază ale culturii naționale, dar este privită cu o totală desconsiderare. Oare va rămâne așa ? 

Orice lacună din trecutul nostru ne face mai săraci.

Gheorghe Moldovan

BIBLIOGRAFIE.

1. Manolache Anghel Prof. Dr. Doc., Pârnuță Gheorghe Prof. Dr.: Istoria învățământului în România. Vol. II (1821-1918). Editura Didactică și Pedagogică București, 1993.

2. „Oradea ieri. Oradea azi. Istoria neștiută a grădinițelor orădene” în Bihoreanul din 13 martie 2021.

3. Pop Alina: „Cum a apărut prima grădiniță în România. Povestea baronului maghiar care visa să-i educe pe copiii țăranilor”. În Adevărul.ro din 2 sept. 2022.

4. „Cum a apărut prima grădiniță în România” http://www.mariaclarakindergarten.ro

5. Stanciu Gheorghe: „O sută de ani de la prima legiferare a învățământului preșcolar în România în Revista Învățământului Preșcolar, nr. 1-2/1998.

6. VÁROSI KÖZLÖNY (Monitorul Oficial al orașului Timișoara), anii 1898-1917.