Suntem în plină toamnă și se simte. E anotimpul pregătirilor pentru iarnă. Gospodinele îşi rânduiesc cu grijă pe rafturile din cămară, în dulapurile din bucătărie sau în balconaşe borcanele cu castraveciori muraţi, gogonele şi zacuscă.

În nordul SUA, Canadei, Rusiei și Ţărilor Baltice, urşii se pregătesc și ei pentru şase luni de hibernare, în felul lor… adică acumulând tone de grăsime ca să supravieţuiască până la primăvară din aceste “provizii.” Ajunge să compari aspectul unui urs în primăvară, când îşi părăseşte bârlogul, cu acelaşi urs în toamnă și ai să înţelegi anvergura pregătirilor febrile pentru sezonul de inactivitate. Îţi va veni greu să crezi că este vorba de acelaşi urs!

De ani de zile, un aparat de filmat se concentrează asupra câtorva urşi din Parcul Naţional şi Rezervaţia Katmai, o regiune mai izolată și greu accesibilă din Alaska de sud. Se captează imagini inedite ale urşilor pescuind somoni în râul Brooks, în perioada cunoscută ca Fat Bear Week.

La sfârşitul vizionării virtuale, publicul din faţa ecranelor de calculatoare votează un câştigător. Criteriile depăşesc aprecierea straturilor de slană care rotunjesc ursul. Este luată în considerare și personalitatea ursului, dacă ursul este recunoscut ca dominant în grupul lui de “pescari” şi dacă ocupă locul cel mai avantajos din râu pentru prinderea somonilor. Ani de-a rândul a fost favorizat ursul Otis, dar recent, el a fost detronat de Ursul 747.

Săptămâna de îngrăşare a urșilor (octombrie 6-11) nu este dată publicității pentru a alege un câştigător. Urşii filmaţi nu au habar de interesul pe care îl provoacă şi încoronatul nu se făleşte cu laurii victoriei. Ceea ce se urmăreşte este ca publicul să devină conştient de importanţa protejării unor specii periclitate, a ecosistemului care le susţine şi, bineînţeles, o creştere a contribuţiilor la fondul Organizaţiei de Conservare Katmai. Acţiunea se bucură de succes, fiindcă ceea ce se proiectează pe ecrane este tot o poveste de succes. În plus, timp de zece ani, cei ce urmăresc evenimentul i-au revăzut în fiecare an la râu pe aceiași urşi și i-au îndrăgit ca pe nişte celebrităţi.

Am fost consternată să aflu că au fost şi voturi frauduloase, fapt constatat din mulțimea de voturi în favoarea unei ursoaice tinere, dar promiţătoare, cu potenţial de a se afirma în viitor. Aceste voturi suspecte şi dovedite au fost înlăturate la timp pentru încoronarea adevăratului campion: Ursul 747.

Singurii “serioşi” în această afacere sunt oamenii de ştiinţă care încearcă să înţeleagă cum se face că aceşti urşi obezi, cu insensibilitate la insulină, nu progresează la stadiul de diabet. S-a constatat că ceea ce îi protejează sunt nişte gene care sunt activate în acest scop și apoi dezactivate primăvara, când urşii devin din nou activi şi susceptibili la consecinţele unui exces de greutate. Descifrarea mecanismului acestor gene ar fi nepreţuit în lecuirea sau prevenirea diabetului.

***

De când m-am stabilit în SUA, am fost invitată de nenumărate ori să mă alătur unor grupuri care merg în toamnă “la frunze.” Pentru locuitorii statului New York, unde am locuit până recent, “a merge la frunze” înseamnă a organiza o mini-excursie în “Noua Anglie,” de preferință în Vermont sau New Hampshire, unde, în luna octombrie, specia predominantă de arţari îşi etalează cele mai spectaculoase nuanţe de roşu și galben.

Dar pentru mine, schimbarea culorii frunzelor, chiar dacă ea este fabuloasă, simbolizează moartea lor. Dispariţia culorii verzi, a clorofilei, scoate la iveală ceea ce era ascuns, dar prezent de la început în frunze: existenţa lor trecătoare.

E oare just ce gândesc? Da și nu. Privit din altă perspectivă, prin prisma copacului şi nu a frunzelor, cred că nu am dreptate. Lepădându-şi frunzele, copacul se debarasează de “o gură în plus de hrănit” și îşi poate concentra resursele de supravieţuire până la primăvară, când îşi va putea din nou permite să se împodobească cu alte frunze. Seva care îl hrăneşte va fi adăpostită ca și ursul în bârlogul lui. Copacul se pregăteşte de iarnă asemenea unei gospodine care îşi drămuieşte cu chibzuială resursele.

***

Probabil cel mai bine este să încerci să trăieşti în momentul actual și să apreciezi toamna pentru ce îţi oferă ea – mai ales în zilele blânde și însorite – şi să nu vezi mereu iarna pe care acest anotimp îl prevesteşte şi care, dacă te gândeşti, te răsfaţă și ea cu bucuriile ei. Ştiu că această recomandare a devenit un clişeu, dar asta nu îi ştirbeşte cu nimic valabilitatea.

Friedrich Nietzsche a decretat la un moment dat că vaca are un mod de viaţă ideal. Ea paşte sau rumegă, absorbită total de satisfacţia activităţii prezente, nepăsătoare la ce va urma sau la ziua de mâine.

Mă întreb adesea dacă această bovină reprezenta realmente idealul de viaţă al filozofului, sau dacă afirmaţia lui ar putea fi mai degrabă etichetată drept o exprimare pe care englezii o numesc sugestiv tongue in cheek.?

Marina Zaharopol