Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa.

Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.

S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu.

Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar. Bărbatul, tatăl copiilor, cu ochii lui pătrunzători, era mereu încruntat, dar nu din cauza asta era deja chel. Brunet şi cu chelie, armean din Teheran. Tuspatru erau din Iran. Ajunseseră la Bucureşti cu o seară înainte de a-i cunoaşte eu.

Veneau direct de la New Delhi, din India. Acolo au stat şase luni încercând să obţină o viză pentru Germania. Nimeni nu le-a dat viză pentru Germania, unde bărbatul avea un frate şi nici pentru SUA, unde ei aveau nişte rude la Los Angeles. Armenii au rude peste tot și acolo unde nu au, tot se găseşte măcar unul pe care să-l cunoască. Dar în şase luni, cei patru au cheltuit toţi banii, mulţi, puţini, cu care veniseră din Iran. Viaţa e scumpă peste tot, iar banii se duc oriunde te-ai găsi. În Iran nu mai aveau nimic. Au vândut tot ce aveau, mult, puţin, şi casa şi tot ce mai era de lichidat, şi au pornit la drum. De ce? De frică. Le era frică să mai trăiască într-o ţară unde islamul îşi ieşea din matcă. Nu se mai putea trăi acolo dacă erai creştin, la fel cum e acum la Alexandria, în Egipt, sau la Bagdad, în Irak, la Damasc, în Siria, de unde curg spre Europa fluvii de emigranți, sau în orice mare oraș din Europa de Vest, unde nu mai ești în siguranță. Nu mai poţi ieşi din casă fără să te temi, fie că eşti femeie care nu poartă văl, fie că eşti bărbat şi ai o cruciuliţă la gât. Chestia cu toleranţa şi multiculturalismul e aşa, subiect de dezbătut prin universităţi, de unde ies oameni care nu prea pricep nimic din ce se întâmplă în lumea reală. Își dau şi ei cu presupusul despre ceea ce cred ei că ştiu. În anii ăia din secolul trecut, armenii plecau dintr-o ţară unde creştinii, cum, necum, îşi aveau de secole pământul lor, colţul lor, casele şi prăvăliile lor, şcolile şi cimitirele lor. Dar în câţiva ani au fugit mulţi. Pe vremea Şahinşahului Pahlavi Aryahmehr erau vreo 300.000 de armeni în Iran. În câţiva ani rămăseseră doar vreo 50.000. Dumnezeu ştie câţi or mai fi astăzi. Ei ca ei, dar ce urma să se întâmple cu copiii lor? Nu mai era de trăit pentru creştini în Iran.

Au plecat. Au fugit în India, n-a fost sfârşitul lumii, dar au cheltuit bani mulţi, mai ales pe apă. Apa de băut este foarte scumpă acolo. Şi au tot încercat să obţină o viză. Poate nu ştim bine ce înseamnă să vrei să te duci undeva şi să nu poţi nici măcar să te întorci de unde ai plecat. Aşa au păţit ei. Au mâncat puţin, au făcut economii, dar banii tot s-au dus. Mai întâi pe paşapoarte, ca să poată fugi din ţară. Noi mereu incriminăm corupţia de peste tot, dar are şi ea părţile ei bune. Cum nici binele nu e dus până la capăt, uite că şi răul are uneori părţi bune. Cu o sumă mare – aş zice că erau 10.000 de dolari pe vremea aia, adică prin anii ’80 din secolul trecut, euro nici nu exista, au obţinut două paşapoarte. Două paşapoarte prin care patru oameni au scăpat din locul în care simţeau că sunt vânaţi şi că viaţa li se scurge printre degete. Nu ştiu cum se spune asta în farsi, iar în armeneşte dacă spun, cel care citeşte ce scriu eu acum în româneşte tot nu pricepe nimic. Patru oameni şi-au luat inima în dinţi, şi-au pus vieţile în geamantane și au plecat, cum se spune, cu căţel şi purcel, în lume.

Cum după şase luni de nevoi la New Delhi nu mai aveau prea mulţi bani pentru mâncare şi apă, iar vize nu obţineau pentru nicăieri, o rudă din LA, California, SUA, le-a dat un sfat. O sugestie. O idee. Să încerce marea cu degetul. Nu ştiu dacă se mai foloseşte expresia asta astăzi, dar eu o am în cap. Ruda din Los Angeles le-a spus să plece în România. Să meargă la Arhiepiscopia Armeană din Bucureşti, că acolo o să găsească sprijin la armenii din România. Ruda din Los Angeles îl cunoscuse pe Arhiepiscop cu nu ştiu ce ocazie în SUA şi acum avea o carte de vizită, o adresă şi un telefon. Aşa s-au decis cei patru să plece în România. Aveau paşapoarte iraniene. Cum România lui Ceauşescu întreţinea bune relaţii cu Iranul Ayatollahului Khomeini, la Consulatul General Român din New Delhi cei patru au obţinut o viză de 10 zile pentru România. Cu alţi bani, din puţinii pe care-i mai aveau, au luat avionul spre Bucureşti. Călătoria a fost lungă şi cu peripeţii. Nu e simplu să mergi cu avionul cu doi copii și cu multe bagaje: valize, sacoşe, crătiţi şi haine, jucării şi pături pentru copii.

Le-am văzut şi eu.

– De unde le aveţi?

– Cum de unde, Dunen (adică de acasă), doar nu era să plecăm la drum cu copii şi fără pături!

Când fugi sau eşti refugiat, o pătură prinde bine. Nu te gândeşti la costum de baie sau la creme de corp. Acasă. Care casă? Acel acasă nu mai exista.

Tatăl copiilor era electrician, se pricepea să facă multe, nu-i era ruşine să muncească. A mai lucrat ca zilier şi hamal la New Delhi, a făcut fel de fel de cereri, dar viza germană tot n-a căpătat. Avea un frate în Berlinul de Vest. Pe vremea aia Germania nu era unificată, iar despre Angela Merkel şi Ion Iliescu și Traian Băsescu din România nu auzise la vremea aceea nimeni. Era doar Ceauşescu şi atât.

De la aeroport au venit cu un taxi supraîncârcat de bagaje la sediul Arhiepiscopiei Armene din Strada Armenească 9, în spatele Bisericii Armene de pe Bulevard, acolo unde s-au tras clopotele la revoluţie, sau ce a fost, în decembrie 1989. Uităm, ne facem că plouă, am şi uitat ce a fost atunci. Cei tineri nici nu ştiu. Nu le pasă. Shakira şi Florin Salam. Aşa ne-am cunoscut.

Seara, era deja trecut de cinci şi programul de lucru al Arhiepiscopiei se încheiase. Unul dintre cei patru din Iran au sunat la uşa de la intrare.

Ce bine că au ajuns undeva! Închid ochii şi văd deja cum s-au petrecut lucrurile. Le-a răspuns Veta, menajera Înalt Preasfinţitului, o româncă din Ardeal care nu ştia decât româneşte și nici nu era foarte prietenoasă de felul ei. Ce să facă ea cu ăştia patru picaţi pe capul ei? A sunat-o pe doamna Luci Nevrichian, secretara, contabila şi factotum-ul de la Arhiepiscopie. Cum Înaltul era plecat, cineva trebuia să desluşească despre ce e vorba. A venit repede. Mi-a povestit chiar ea. Ea a vorbit cu cei doi adulţi din cei patru în limba armeană. Aşa s-a înţeles şi a aflat despre ce era vorba. L-au sunat pe Arhiepiscop, care se afla la Atena, să-l întrebe ce e de făcut. Aşa şi pe dincolo. El s-a înfuriat, nu ştia nimic de cei patru, nu-şi aducea aminte nici de cartea de vizită pe care bărbatul cel chel şi vânjos o tot învârtea în mână și o arăta celor prezenţi ca pe un act oficial sau un semn de garanţie.

N-a folosit la nimic. Ce era să facă Veturia şi Luci, Lucica, aşa i se spunea, acum a murit, Nevrichian, cu cei patru?

– Vrânde! a ţipat nervos în telefon Arhiepiscopul Armean din Bucureşti care se afla la Atena. Știm deja unde se afla. Ştia bine că acasă, în România, cetăţenii români nu aveau voie să cazeze cetăţeni străini în locuinţele lor. Cel puţin oficial. Altfel, ca şi în Iran, se mai putea aranja câte ceva. Ce? Frică, frică, dar şi banul e ochiul dracului. Interesul ţine fesul. Nu traduc ce înseamnă pe armeneşte. Doar că Veta şi cu Lucica Nevrichian se uitau una la alta şi nu ştiau ce să facă. Şeful e şef, dar şi ele femei, deh, mai cu suflet. Cum să goneşti şi să arunci în stradă o familie cu doi copii mici, veniţi după un drum lung şi fără bani de hotel în pragul serii? Şi cele două femei au decis după capul lor. Nu ar fi fost pentru prima dată când se făcea altfel decât voia şeful. Nu era om rău, dar nu-l interesa decât persoana lui. Şi se înfuria repede. Iute la minte, originar din Liban. În România se simţea oaspete. Şi atât. Aşa că cele două femei au decis să-i lase pe cei patru sub acoperişul Arhiepiscopiei măcar până dimineaţa. Apoi, Dumnezeu cu mila, vedem ce-o mai fi. Cine a trăit în România ştie bine cum stau şi merg lucrurile. De pe o zi pe alta. Cum bate vântul. Ai sau n-ai noroc. Orice e posibil. Şi mai binele şi mai răul. Asta nu e bine, dar poate fi uneori de folos. Aşa a şi fost. Lucica Nevrichian a plecat acasă, cei patru au rămas la Episcopie. Nu ştiu unde şi cum au dormit, ştiu doar că Veta le-a făcut ceai, cafea şi le-a dat lapte la copii. Dimneaţa paharele erau pe măsuţa din hall-ul de la intrare, unde de obicei se punea corespondenţa.

În momentul ăsta am apărut eu. Asta nu mai e poveste, sau ceva scos din burtă, din imaginaţie, ficţiune. Nici vorbă. Ca să scriu ceva frumos şi să candidez şi eu la Premiul Nobel pentru Literatură. Acum toată lumea candidează.

Am fost doar un simplu martor direct la tot ce s-a întâmplat. Participant la toate astea. Pentru că trăiam în România şi lucram acolo, la Arhiepiscopia Armeană. Bucureşti. România. Apar la servici la ora opt jumate. De obicei aşa veneam eu, mai devreme, dar nici nu stăteam până la cinci. Lucica venea mai târziu, dar şedea şi după ce plecam eu de obicei pe la trei, dacă nu aveam de făcut altceva, sau apărea ceva neaşteptat. Aşa asiguram permanenţa la instituţie şi toată lumea era mulţumită.

Cum spuneam, vin la serviciu şi dau ochii cu cei patru. Şi cu Veta. Nu era în apele ei. Dar ştiam bine că ştia să facă faţă la furiile şefului. Erau cu toţii în hall-ul vechii case Melik, un spaţiu fără ferestre de unde se deschideau multe uşi: către biroul Înalt Prea Sfinţitului, al Luciei Nevrichian şi al meu, alta spre Biblioteca cea veche, transformată în sală de spălat rufe, după plecarea mea, dar să nu deschid alt subiect neplăcut mie. Şi mama, Dumnezeu s-o ierte, între timp a murit şi dânsa, spunea că pe Înalţii Ierarhi îi judecă Dumnezeu şi nu oamenii. Eu strâmbam din nas la afirmaţiile astea, dar nici nu făceam gălăgie prea multă. Aşa mi-a trecut şi viaţa, mai mult am refuzat câte ceva decât să fiu un opozant sau un revoltat pe faţă. Am avut de pierdut, cred eu abia acum, dar nu mai am timp să mă schimb.

Cum ziceam, intru în vorbă cu cel picat din Iran. Am uitat cum îl chema. Nu mai ţin minte niciun nume. Dăm timpul înapoi. Revin imagini întipărite bine pe retina mea. Nu pot explica de ce unele secvenţe din viaţa mea se întipăresc, altele nu. Bărbatul din Iran stă pe un scaun în faţa biroului meu. Înţeleg situaţia, nici nu e greu. Povesteşte de-a fir a păr ce s-a întâmplat, mie îmi merge capul repede la ce se poate face.

Unu. Cei patru trebuie să dispară de la Episcopie. Mă rog, Arhiepiscopie, ştim bine că oricărui general nu-i place să fie făcut colonel.

Doi. Unde să-i trimit pe cei patru? Doi adulţi, plus copiii, cetăţeni străini, fără bani, cu o viză de şedere de doar zece zile, fără nimic concret la orizont. Bărbatul cel chel e dispus să rămână în România şi să-şi facă un rost aici. Vorbeşte, tace, îşi frământă nu doar mintea, dar şi mâinile. Vrea să muncească, ştie să facă multe. Dar autorităţile române vor fi de acord să-şi aprindă paie în cap cu un transfug iranian? Era exclus.

Ce era de făcut? Urâtă treabă. Dar se pot găsi soluţii şi când nu e niciuna. Mai întâi, unde să-i culc? Mi-am zis că la redacţia de alături ar fi un spaţiu unde am putea improviza un culcuş, mai ales că aveau şi bucătărie cu aragaz, unde se putea face o fiertură şi era și un WC unde, de bine de rău, te puteai spăla pe mâini şi pe faţă. Am trimis vorbă să tatonez terenul la redacţie. Răspunsul a venit rapid. Românesc pe de-a-ntregul.

– Nu se poate! Nici vorbă!

Bun. Şi atunci?

Sub presiune mintea mea funcţionează foarte bine şi corect. Sunt extrem de calm şi eficient. Mă duc personal să vorbesc cu Părintele Vicar. În absenţa IPSS, el este şeful instituţiei. Un bărbat înalt, falnic ar zice unii pe româneşte, prelat de mare suprafaţă, dar şi om de omenie. Îl ştie nu doar toată suflarea armenească, dar şi românimea din Bucureşti. În fine, îi spun pe scurt ce şi cum e cu ăştia picaţi pe capul nostru şi-i propun să-i găzduim la Parohie. Acolo sunt două locuinţe de serviciu. Nu putem să-i aruncăm în stradă. Şi să anunţăm autorităţile ca să nu avem apoi balamuc. Nu ştii care te toarnă – armean sau român, se găsesc binevoitori. Acum, după ’89, toate astea au ieşit la iveală, dar ele nu mai interesează pe nimeni. Plec la sediul Episcopiei, Arhiepiscopiei, mă rog. Copiii se joacă, părinţii sunt cam botoşi. Nu ai de ce să fii vesel când nu-ţi merg bine ploile. Stau şi aşteaptă. Încerc să-i încurajez că o să fie bine. Nu mă costă nimic să fiu drăguţ cu nişte oameni aflaţi la ananghie. Şi răspunsul vine iute. Apare Părintele Vicar, zâmbăreţ, cu pasul domol şi vorba nu repezită, cum am eu obiceiul. Îi binecuvântează pe cei patru, ei sunt smeriţi şi aşteaptă să li se spună ce au de făcut. Părintele Dr. Zareh Baronian – prietenii din copilărie îi spun Agopic, diminutivul de la Agop, prenumele lui real, cel de botez, ca mirean – le spune că o să fie cazaţi la parohie, că s-a dat telefon la Miliţie şi s-a explicat situaţia şi răspunsul, foarte bucureştean altminteri, a fost:

– Ţineţi-i acolo, la voi, să nu facă cine ştie ce altă prostie prin alte părţi!

Punct ochit, punct lovit, mi-am zis şi am ajutat la căratul bagajelor în noua locuinţă. Cum au decurs primele zile ale lor în România şi ce au făcut ei acolo nu mai ţin minte. Imagini disparate. Doar el, bărbatul a mai venit pe la Episcopie, mă rog, Arhiepiscopie, să stăm de vorbă, să vedem ce ar mai fi fost de făcut.

Era clar, trebuia să trag de timp.

Ce să facă oamenii ăştia pe care nu-i voia nimeni? Să nu ajungă nimeni în pielea lor. Acum li se spune displaced persons şi lumea dă din umeri. Nu e treaba mea, zice unul, altul, vai de mama lor. Îi vedem la televizor dându-se jos dintr-o ascunzătoare dintr-un TIR, înghesuindu-se pe puntea vreunei ambarcaţiuni supraaglomerate. Multă lume din Sud şi Est fuge de sărăcie, de frică. Nimeni nu vrea să moară. Oricum, dar să trăiască. Nu mai e vorba de prost sau bine. Pur şi simplu trăitul devine o problemă. Mai poate Nordul şi Vestul să-i ţină pe toţi?

Mi-am bătut capul de unul singur. Nu chiar. Bingo, mi-am zis, să vorbesc cu dl. B. Un om care mă apreciază, are relaţii sus-puse şi cu un păienjeniş de contacte extrem de larg. L-am sunat. A venit la mine şi am stat de vorbă.

IPSS, aflat în Grecia, fusese informat că cei patru au părăsit sediul Arhiepiscopiei, ceea ce era adevărat, dar nu ştia că tot armenii se ocupă de amărâţii ăia de armeni. Mai ştiu, îmi aduc aminte, că mama a trimis nişte mâncare pentru ei. Și Tanti Ani, o armeancă foarte inimoasă de la ziar, le-a adus câte ceva de-ale gurii. Casă aveau, mâncare şi apă nu le lipsea, şi atunci ce mai era de făcut?

Să plece undeva.

Unde?

Lipsea orice perspectivă de viitor. Când a fost să iau decizii pentru mine, am şovăit mereu. Dar acum, că mă ocupam de soarta altora, îmi veneau ideile unele după altele.

Să plece în Bulgaria, era o soluţie. Erau mai mulţi armeni acolo şi şurubul nu era atât de strâns în relaţiile cu străinii, ca la noi în România.

Să obţină o viză germană.

Să se ducă în SUA.

Nu era chiar simplu.

Cum, necum, nu era timp pentru dosare, hârtii, cereri, aprobări. Şi banii. Ei nu mai aveau decât foarte puţini bani. Și cu dolarii lor ce să faci? Dai de belea dacă încerci ceva. Mai bine lipsă! Aşa a păţit şi Mircea Nedelciu. A povestit chiar el. Uităm ce a fost, poate aşa e mai bine. Şi am stat de vorbă cu dl. B. M-a ascultat cu atenţie, a cumpănit tot ce i-am povestit – nu s-a dus să-i vadă, dar nici nu sunt sigur dacă nu cumva a făcut-o – şi apoi a plecat.

– Mă interesez şi îţi voi comunica să vedem ce putem face…

M-am mai liniştit. Ştiam că zece zile nu ne doare capul şi în timpul ăsta o să găsim o soluţie.

Şi soluţia a venit de la dl. B. care în mod cert s-a consultat cu cine trebuie şi au dat ei soluţia. Să plece la Belgrad, unde exista un lagăr de refugiaţi, de transfugi şi de acolo să continue demersurile pentru obţinerea unei vize germane sau americane.

Şi asta a fost tot.

Le-am comunicat celor patru că vor fi obligaţi să plece în Iugoslavia. Degeaba a insistat bărbatul-tată-soţ că ar vrea să rămână în România, să muncească şi trăiască aici. Nu s-a putut şi gata. Bani de tren mai aveau, parcă 40 de dolari făcea, dacă îmi aduc aminte. Şi-au plătit cu ultimii lor bani biletele de tren. S-a dus şoferul nostru, Marian, gata mi-am adus aminte cum îl chema, la agenţie şi a cumpărat biletele.

Nu ştiu cum au trecut cele zece zile, dar îmi aduc aminte de ultima zi a celor patru în Bucureşti. Vremea a fost tot timpul frumoasă în răstimpul ăsta. Cred că era vară-toamnă, nu mai ţin minte. Dar după cum eram noi îmbrăcaţi pe atunci – am imagini cu ei şi cu mine – nu era frig şi urât. Trenul spre Belgrad pleca la orele 9 seara. Rămăsese că îi duce la gară şoferul de la Arhiepiscopie, un ţigan cuminte şi respectuos, taică-su era administrator la cimitir. Nu i-am mai văzut de mulți ani. Ar trebui şi ei să mai existe, încă un martor. În fine, cu vreo două ore înainte de plecarea la gară m-am dus la cei patru să-mi i-au rămas bun. Am urcat la etajul doi, în apartamentul în care şi-au petrecut zece zile din viaţa lor în România. Cumpărasem un kilogram de fursecuri de la Capşa şi nişte fours cu stafide. Astea puteau să ţină câteva zile, mi-am zis. S-au bucurat cu toţii. Am mai glumit cu cei mici, le-am urat de bine celor doi părinţi. Ne-am pupat cu toţii. Ne-am luat rămas bun. Nu ştiam că n-o să ne mai vedem niciodată. El, bărbatul-tată-soţ, într-o clipă de neatenţie a mea, mi-a sărutat mâna. Iar ea, femeia-mamă-soţie, mi-a întins mâna. A vrut să-mi facă un cadou. Lăcrima când îmi vorbea. Pe vremea aia eram mai puţin sensibil ca acum. Mi-a făcut şi ea un cadou. Era o punguliţă cu stafide şi o altă pungă mică, de plastic, cu orez. Îmi dădeau ceva de la ei. Nu cred că mi s-au părut vreodată alte stafide mai dulci ca acelea aduse de ei din India sau Iran, nu mai ştiu. Din pumnul ăla de orez am făcut orez cu lapte. Ştiu de la bunica mea să fac orez cu lapte. Şi bunicii bunicilor mei, tot din Persia erau originari. Sângele apă nu se face.

Ne-am luat rămas bun. Eu am plecat acasă. Cei patru la gară.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Totul pare o născocire a mea, care inventez multe, dar nu această întâmplare. Cine poate garanta că toate astea chiar s-au petrecut aşa cum le povestesc eu acum? Martor îmi era însă Părintele Vicar, dar a murit între timp și el. Şi şoferul Marian. Se pare că toți au murit, mai puțin eu. O să-mi vină și mie rândul.

Acum doar povestesc.

Părintele vicar a mai trăit și după povestea asta. Era pensionar şi avea probleme cu inima. Cine nu are după o anumită vârstă? Din când în când putea fi văzut în Sala Ateneului Român. Mergea des la concerte. Eu din ce în ce mai rar. Mai nou, deloc. Nu am stare. Citesc în schimb. Îmi face mare plăcere. Cărţile sunt viaţa mea. Nu ştiu ce m-aş face fără ele. Ca şi cafeaua. Dacă am cărţi şi cafea, restul aproape nu mai contează. Nu toţi suntem la fel. Aşa. Abia aştept să recitesc un roman de Tom Wolfe. Nu prea e cunoscut în România. Pe seama lui s-au spus şi s-au scris multe, iar despre New Journalism nu se pomeneşte pe la noi. Dar romanul lui, Rugul deşertăciunilor, mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Bedros Horasangian