În vara anului 1939, peste 2000 de evrei, cetățeni ai Palestinei Mandatare Britanice, se aflau în Polonia. Unii își vizitau rudele, participau la nunți în familie, sau pur și simplu se bucurau de o vacanță pe meleagurile natale. Erau mai ales femei cu copii, dar erau și oameni trimiși „în misiune”, ca instructori în taberele de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (Hahșara).

La 1 septembrie a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a fost invadată de trupele germane, iar pentru turiștii din Palestina, vacanța s-a transformat foarte repede în coșmar. Singura lor șansă de scăpare era pașaportul britanic. În Palestina trăiau cam tot atâția templeri, de origine germană, pe care autoritățile britanice i-au luat prizonieri, ca cetățeni ai unei puteri inamice. Naziștii au încercat să-i elibereze în schimbul evreilor din Palestina. În acest scop, Eichmann l-a împuternicit pe ofițerul SS Rudolf Kröning să alcătuiască o listă cu evreii din Palestina aflați în Polonia cu pașapoarte britanice.

Templerii din Palestina

Societatea templerilor germani (a nu se confunda cu cavalerii templieri medievali) a apărut în Germania pe la mijlocul secolului al XIX-lea ca o sectă desprinsă din biserica luterană. Mișcarea a fost înființată de Christoph Hoffmann (1815-1885) care avea convingerea că salvarea umanității depindea de adunarea adepților ei într-o comunitate creștină în Țara Sfântă, în așteptarea revenirii lui Hristos. Prima lor colonie de pe teritoriul Palestinei Otomane a fost la Haifa, apoi la Ierusalim și colonia Sarona lângă Jaffa. Un al doilea val de imigranți au înființat coloniile Wilhelma, Walhalla, Betleemul Galileii și Waldheim.

Templerii erau oameni harnici care au secat mlaștini și au sădit grădini și livezi. Ei au contribuit la dezvoltarea țării nu numai prin agricultură, ci și prin industrie, construcții de drumuri etc. Casele lor, dintre care unele se mai păstrează, sunt construcții solide în stil german.

Chiar dacă trăiau departe de patria lor, templerii au rămas naționaliști germani, păstrându-și cetățenia germană și dialectul șvab. Mulți au servit ca voluntari în armata germană în Primul Război Mondial.

În 1918, după înfrângerea Germaniei și ocuparea Palestinei de către Marea Britanie, 850 de templeri au fost deportați într-un lagăr de ostatici din Egipt și proprietățile lor au fost confiscate.

La început templerii trăiau în bună înțelegere și cu evreii și cu arabii, dar după ce naziștii au ajuns la putere în 1933, templerii din Palestina au adoptat ideologia nazistă și au înființat cuiburi naziste în toate coloniile lor. Există fotografii care documentează festivitățile pe care le-au organizat când Hitler a împlinit 50 de ani. În perioada interbelică, Hotelul Fast din Ierusalim, proprietatea unei familii de templeri, adăpostea consulatul german, astfel că s-a ajuns la situația aparent absurdă că la Ierusalim flutura steagul cu zvastica!

Templerii au început să boicoteze afacerile evreiești. Operațiunea “Atlas” a fost organizată de un grup de Waffen SS, foști templeri, împreună cu arabi conduși de muftiul Ierusalimului Amin Al Husseini, pentru a submina puterea Marii Britanii în Palestina prin înarmarea dușmanilor ei și prin informații de spionaj transmise Berlinului. De asemenea ei au susținut dușmănia dintre evrei și arabi, făcând propagandă în rândul arabilor pentru a-i convinge să nu vândă pământ evreilor.

La începutul războiului, 232 de templeri s-au prezentat ca voluntari în armata germană, în divizia Brandenburg. Pe cei rămași, guvernul mandatar britanic i-a internat în lagăre de prizonieri; 500 dintre ei au fost exilați în Australia, alți 500 au fost repatriați în Germania în schimbul unor prizonieri britanici și al unor evrei cetățeni ai Palestinei Mandatare. După declararea independenței Israelului în 1948, toți templerii rămași au fost expulzați.

Copiii portocalelor și ai soarelui

În filmul Copiii portocalelor și ai soarelui, regretatul comentator TV și jurnalist Meni Peer (1946-2014) documentează soarta unor evrei cetățeni ai Palestinei britanice, pe care războiul i-a prins în Polonia. El intervievează mai mulți israelieni care au trecut prin această experiență în copilărie, precum și pe urmașii altora. Poveștile lor sunt emoționante, adeseori viața lor atârna de un fir de păr.

Dintre cei 2303 de evrei din Palestina, aflați în Polonia la începutul războiului, s-au întors doar 549. Nu este de mirare, considerând harababura care domnea în Polonia la începutul războiului, apoi începutul ghetoizării, deportării și lichidării populației evreiești poloneze care număra peste 3 milioane de suflete. Unii copii din Palestina au fost despărțiți de părinții lor, mulți au fost internați în ghetourile din Varșovia, Lodz și Lvov, iar alții au sfârșit în lagăre de exterminare.

Tratativele au fost lungi și complicate. Nemții aveau rețineri, pentru că de la cei întorși în Palestina s-ar putea afla despre crimele comise de ei în Polonia. Iar autoritățile britanice se temeau că printre cei întorși în Palestina s-ar putea infiltra spioni germani. Tratativele au avut loc la Berlin, cu mijlocirea Statelor Unite care erau neutre. În 1941, când SUA a declarat război Germaniei, rolul de intermediar a fost preluat de Elveția.

Despre cei care au ajuns în partea de est a Poloniei, care la început fusese ocupată de ruși, nu se știe prea mult. O martoră povestește că un ofițer rus i-a luat mamei pașaportul pe care era înscrisă și ea. Rusul, care o dorea pe mama ei, a încercat să o șantajeze, dar până la urmă a renunțat, iar ele au reușit să plece cu trenul la Odessa, de acolo cu vaporul la Pireu și mai departe la Haifa. Alții au plecat cu trenul Orient Express la Istanbul, de unde puteau alege: cu vaporul la Haifa, sau cu trenul prin Siria și Liban.

Povestea lui Oded este uluitoare. În vara anului 1939, când el avea cinci ani, a plecat cu mama în Polonia. După un scurt concediu mama s-a întors la Tel Aviv, iar băiatul a rămas la bunicii care se pregăteau să emigreze în Palestina și l-ar fi dus cu ei. Văzând că situația e tot mai tensionată, bunicii i-au cumpărat un bilet de avion ca să se întoarcă singur. Dar Oded a făcut o criză de apendicită, a fost operat și nu a mai putut pleca. Era ultimul avion!

Când a ieșit din spital, rudele lui l-au luat la ei. Au ajuns în ghetoul din Lvov. Mătușa lui îl lua cu ea în fiecare zi la fabrica unde lucra. Nemții au aflat de prezența copiilor în fabrică și au făcut o razie. Mătușa l-a ascuns sub masă. Când neamțul a intrat și a ridicat fața de masă, l-a observat, dar, minune, s-a făcut că nu-l vede!

Unchiul lui Oded, care era rabin și avea legături cu arhiepiscopul greco-catolic, a reușit să-l scoată din ghetou și să-l ascundă într-o mănăstire, unde a rămas până la sfârșitul războiului, probabil sub un nume fals. Așa se face că nemții nu l-au găsit ca să-l trimită în Palestina în schimbul unui templer. Totuși părinții știau unde se află! Prin Crucea Roșie au primit un mesaj de la unchiul lui Oded: „Copilul e la unchiul Minzar.” Era un mesaj cifrat: minzar înseamnă mănăstire în ebraică și părinții au înțeles aluzia.

Un caz absolut incredibil a fost cel al unei fetițe pe nume Sara care se afla împreună cu mama ei în ghetoul din Lodz. Ea își amintește că într-o zi o mulțime de evrei cu pașapoarte străine stăteau la rând, așteptând aprobarea să părăsească Polonia. Comandantul lucra după sistemul “ruletei rusești”: un pașaport era aruncat în foc, al doilea era rupt în bucăți… Sara și mama ei au avut noroc și au primit mult dorita ștampilă, fiind libere să părăsească țara.

Trenul cu care călătoreau era plin de soldați nemți care se întorceau veseli de pe front și se lăudau care mai de care cu câți evrei au omorât. Mama și fetița tăceau chitic, dacă fetița ar fi vorbit ebraică, s-ar fi dat de gol. Probabil că soldații le credeau poloneze. La un moment dat, un soldat și-a scos o țigară și din pachet a căzut o minunăție de poză cu o pasăre. Soldatul a ridicat-o și a oferit-o fetiței. Ceilalți au făcut la fel. Sara nu mai putea de bucurie, primise șapte poze de toată frumusețea, cu chenar auriu! Ajunsă în Palestina, ea le-a povestit tuturor prietenelor despre pățaniile ei și ca dovadă le-a arătat cadourile primite.

Când a izbucnit războiul, Nili se afla cu părinții și cu fratele ei în Polonia, la bunici. Biletele de întoarcere erau pentru 6 septembrie. Prea târziu! Familia s-a ascuns la niște țărani, dar au fost prinși. Când toți evreii au fost adunați în piața satului, mama lui Nili a avut curajul să meargă la comandantul german, să-i spună că ei sunt cetățeni britanici și să-i arate pașapoartele. Astfel întreaga familie a fost salvată. Și în timp ce așteptau pe peronul unei gări de provincie, s-a produs un adevărat miracol: deodată a apărut un tren cu un singur vagon, iar mecanicul locomotivei le-a strigat: „Palestina! Palestina!” Așa au reușit să se întoarcă cu toții la casa lor, la libertate, la soare și la portocale…

S-ar mai putea cita multe cazuri, dar trebuie să ne oprim undeva…

Despre cei care nu s-au întors se știe destul de puțin. O listă a celor dispăruți nu a fost publicată niciodată. Din depozițiile martorilor reiese că mulți au murit în ghetouri, mai ales de tifos. Unii au fost deportați și au pierit în lagăre. Poate că au existat și supraviețuitori care au fugit în Rusia, sau au fost ascunși de polonezi cu suflete nobile.

Rolul Agenției Evreiești (Sochnut) în salvarea acestor oameni

Prima lucrare istorică serioasă despre evreii din Palestina salvați din Polonia în timpul războiului a fost scrisă de Dina Porat în 1987: Hanhaga be milkud (Conducere în dilemă). Se pare că șefii Agenției Evreiești au făcut eforturi să-i aducă acasă pe cei blocați în Polonia, dar eforturile au fost insuficiente. De exemplu, dintre oamenii trimiși ca instructori în taberele de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (Hahșara), cei care au fost prinși au fost considerați prizonieri de război. Se pare că nemții au oferit să-i elibereze contra sumei de 1.000 de dolari de persoană, dar Agenția Evreiască a declarat că nu are bani. Aceeași lipsă de inițiativă s-a manifestat și în cazul lui Kasztner și al Hannei Szenes. Conducerea evreilor din Palestina Mandatară avea alte priorități: să înăbușe răscoala arabilor și să-i convingă pe britanici să acorde o patrie evreilor.

Urmările șocului suferit de cei salvați

Multă vreme cei salvați nu au fost în stare să vorbească despre evenimentele prin care au trecut. Alții au suferit toată viața de tulburări nervoase, cu repercusiuni asupra partenerilor și a urmașilor. Una dintre martore povestea că încă multă vreme după întoarcere, copil fiind, ascundea bucățele de pâine în spatele dulapului, „ca să aibă ce mânca în vremuri grele”.

În mod paradoxal, supraviețuitorii își datorează salvarea templerilor naziști și britanicilor care se împotriveau întemeierii unui stat evreiesc. Această poveste arată cât de imprevizibilă poate fi uneori soarta și câtă nevoie avem de noroc, dar și de curaj și prezență de spirit ca să supraviețuim.

Bibliografie:

https://www.bbc.com/news/magazine-22276494

https://en.wikipedia.org/wiki/Templers_(Pietist_sect)

https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Atlas_(Mandatory_Palestine)

Tiberiu Ezri și Hava Oren