De când mă știu sufăr că nu am în bibliotecă toate cărțile pe care mi le doresc. Prima durere mi-a produs-o Til Buhoglindă. Îl avea colega mea de bancă din școala primară. O carte mare, cu copertă albă și cu Til purtând pe cap o tichie roșie de bufon. Adoram cartea asta, îl iubeam pe Til, aș fi vrut să îl am permanent acasă, să îl pot citi de câte ori aveam poftă. Dar cartea nu exista nici la biblioteca școlii și nu se găsea nici în librăriile pe care le-am răscolit împreună cu Mama, întrebând peste tot de ea. Mă duceam mereu în vizită la M și o rugam să citim împreună. Odată așa de absorbite am fost de poveste, că era să întârzii acasă. Iar ai mei erau necruțători în cazul în care nu ajungeam înapoi la ora promisă. 

N-am avut acasă nici Cuore și nici Morcoveață, dar cu ele n-a fost mare problemă, pentru că se găseau la biblioteca școlii în multe exemplare, așa că le împrumutam de câte ori aveam chef să le recitesc.

Prin clasa a VI-a am descoperit ”Cișmigiu et. Comp” de Grigore Băjenaru. Luată tot cu împrumut, de la o vecină. Atât de mult mi-a plăcut și atât de mult mi-am dorit-o, că am început să o copiez într-un caiet. Ajunsesem la capitolul IV când a trebuit să o returnez. Vecina o dorea de urgență înapoi.

Apoi au fost volumul trei și patru din ”Război și pace” pe care Mama le-a ratat la coadă la librărie. Anna Karenina și câteva titluri din colecția Romanul de dragoste, pe care o aveam aproape integral.

De câte ori găsesc undeva o carte după care am tânjit cândva o cumpăr, deși nu pot spune că-mi mai trebuie neaparat. Vreau să am în format fizic în bibliotecă toate cărțile pe care le consider importante. Să le privesc și să le mai mângâi din când în când.

Cel mai mult am suferit însă din lipsa cărților pe când eram studentă la Filologie, secția engleză-italiană, la Cluj, la începutul anilor 90.

Erau vremuri de lipsuri și de reașezări. De neliniște, de agresivitate și de individualism feroce. Era frig în cămin, frig în sălile de curs, frig în cafenelele pline de fum în care ne amețeam foamea cu țigări proaste și cafele băute din cești ciobite. Eram mereu flămândă și înghețată. Îmi invidiam colegii clujeni, care după o zi întreagă de cursuri mergeau acasă, la comfort și la mâncare caldă. Eu mergem în cămin în Hașdeu, iar în zilele de după bursă îmi permiteam câte un caș pane la o crâșmă numită Patru mese.

Era vremea listelor interminabile de bibliografie și a exemplarelor puține sau unice din cele mai căutate cărți. Multe dintre titlurile obligatorii erau disponibile doar la sala de lectură, unde nu-mi plăcea deloc să stau. Era frig, iar scaunele erau incomode. Și în cămin era frig, dar măcar puteam să mă învelesc în pătură și să citesc încolăcită în pat, poziția mea preferată și acum.

Ca să pot duce acasă cărțile de care aveam nevoie, mă împrietenisem cu biblotecarele care la sfârșitul programului îmi dădeau volumele pe care promiteam solemn că le aduc înapoi în dimineața următoare la ora 8 fix, atunci când sala de lectură se redeschidea.

Plecam de la școală amețită de bucurie, cu cartea (sau cărțile) sub braț. Erau ale mele toată noaptea și nu mă speria deloc ideea că trebuie să citesc și să fișez până dimineață, să ies din cămin în jur de ora 7, ca să ajung pe jos la facultate pe strada Horea și să le restitui exact atunci când și bibliotecarele deschideau sala de lectură. Am procedat așa în toți cei patru ani de facultate (desigur că nu în fiecare noapte) și n-am întârziat nici măcar o dată. Uneori, pe lângă compendiile de literatură, mai ceream și titluri pe care să le citesc de plăcere: într-o noapte am citit ”La ragazza di Bube” de Carlo Cassola, și în alta ”Gente nel tempo” de Bontempelli. Au mai fost și altele, dar acum nu mi le mai amintesc.

De prin 1993 la fiecare secție a sosit câte un lector străin, vorbitor nativ al fiecărei limbi. Iar ”nativii” așa cum le spuneam noi pe atunci, aduceau cu ei cărți, în special beletristică, pe care le devoram și le împrumutam între noi până se desfăceau din coperți.

De la ”nativul” american am primit un exemplar nou-nouț din ”On the road” de Jack Kerouac. Am fost așa de emoționată că i-aș fi consacrat cărții ăleia un mic altar. Era nouă, mirosea frumos, avea și paginile netăiate. Nu-mi venea s-o citesc, o admiram.

Dar cea mai vie și afectuoasă amintire i-o port lectoriței de limbă italiană, Cinzia Franchi. Era atât de dezinvoltă, de prietenoasă și de caldă, că îmi venea să-i sar în brațe la fiecare curs ca să o aud mai bine, sperând că voi putea vorbi și eu odată și odată italiana expresiv și plastic.

Pentru că și materialul didactic lipsea, Cinzia aducea mereu din Italia reviste pe care le rupea și ni le împărțea, ca să le citim și să învățăm cuvinte noi. Peste vacanța de Crăciun am primit o foaie cu o caricatură în care un bărbat și o femeie purtau o conversație casnică. Trebuia să scriu un eseu pornind de la discuția celor doi. Apărea în dialogul lor cuvântul manicomio (balamuc, ospiciu) pe care eu nu-l cunoșteam. Nu figura nici în micul dicționar pe care mi-l cumpărasem dintr-un anticariat, așa că mi-am scurtat vacanța și am revenit la Cluj ca să caut într-un dicționar mai serios cuvântul și să-mi scriu eseul. 

La sfârșitul acelui an universitar Cinzia a plecat de la Cluj și n-am mai știut nimic despre ea. Până săptămâna trecută, când cu bucurie am asistat la o conferință pe care a susținut-o la Cluj la Centrul Cultural Italian. A vorbit despre Edith Bruck, născută în Ungaria în 1931, supraviețuitoare a Holocaustului, care și-a scris romanele în limba italiană. În 2021, a câștigat Premiul Strega Giovani și Premiul Viareggio pentru ficțiune cu cartea sa ”Il pane perduto” și Premiul Aqui Storia ca martor al epocii sale.

La finalul conferinței, Cinzia le-a spus celor prezenți, majoritatea studenți la italiană, că pot să caute pe youtube interviuri cu Edith Bruck. Am zâmbit și m-am gândit ce ușor e să fii student în ziua de azi. Și cât efort trebuia să depunem noi ca să facem rost de cărți sau să avem acces la limba vorbită pe care o studiam.

Amintirile din vremea studenției nu mi-s plăcute deloc, însă există unele luminițe strălucitoare, iar întâlnirea de atunci (și de acum) cu Cinzia este una dintre ele.

Doina Gecse-Borgovan