Răzbate o privire dinspre două ape, aparent limpezi, îndată tulburate de o suflare, un cuvânt, fuga unui gând. La casa acestor ochi, adânci cât lacurile ademenitor-înșelătoare ascunse-n munți, am petrecut anii dintâi ai copilăriei, am mâncat cele mai bune prăjituri și am fost atrași de cele cele mai ispititoare jucării, viu colorate, de la miniaturi în sticlă, la fantasmagorice castele de carton.

Singură la părinți și dornică de tovărășie, Monica Șurtea își împărtășea cu generozitate ”grădina zoologică” din pluș, păpușile de porțelan, elefănțeii sculptați în humă sau plastic, rățuștele măcăitoare și câinii cu lătrat mecanic. Așa a început totul, pe o stradă din vecinătatea Cimitirului Central. Și tot acolo, la același cimitir, avea să se sfârșească.

Părinții noștri, colegi fiind, se împrieteniseră. În bezmeticii ani staliniști, când mulți dispăreau peste noapte, bucuria copiilor îi lumina și pe ei. Puținul timp liber îl acordau copiilor mergând în excursii sau în vizite reciproce. Monica Șurtea a fost de pe atunci de o rară generozitate. Copil unic, dar fără mofturi, o încânta orice, punea mereu întrebări și n-o mulțumeau răspunsurile simple, pe înțelesul ”celor mici”. Citea dinaintea vremii de școală. Apoi își nota eventualele nedumeriri, pe care le prezenta părinților ei sau prietenilor. Înghițea din ochi cuvintele, toate! Era hulpavă de scrijelitul vorbelor, intrigată ori fermecată de înțelesul lor ascuns.

Schimbam între noi cărți, peste ele și printre ele ne împărtășeam deliciile ori caznele lentei maturizări ale unor tinere bien rangées. Nu aveam gusturi identice, dar ne-a folosit diferența de opinii pe care am dezvoltat-o de-a lungul anilor de liceu, până la capăt.

Monica Șurtea s-a dovedit, de timpuriu, talentată. Înzestrată pentru scris și studiul aplicat înspre analiza scrisului. A fost deîndată cooptată în revista Liceului, botezată în cinstirea lui Brâncuși: Coloana. Acolo s-au ”exhibat” spirite de frondă și perspectivă, adeverite în carierele ulterioare. Paginile Coloanei găzduiau poezie, multă, cu Monica Șurtea în frunte, apoi eseuri căznindu-se pe teme la modă dinafara țării, încercări de proză, inițieri în fotografie și grafică, etc.

Monica învăța foarte bine și trebuia să prezinte acasă cele mai înalte rezultate – ceea ce n-a împiedicat-o să colaboreze la revistele cultural-literare ale urbei: Steaua, Tribuna, Echinox, unde dobândise o luminoasă notorietate și o identic luminoasă amintire.

S-a pregătit pentru admiterea la Filologie. Concurența era acerbă. Cunoașterea limbilor străine era oficial încurajată, având perspective pe o mai largă plajă a activităților care să te scutească de noroiul satelor… Iar Monica Șurtea a reușit, cu brio. Doar că… efortul depus peste ani și-a impus vama. Monica s-a îmbolnăvit grav, a trebuit să întrerupă studiile mai bine de un an. La revenire a fost și mai productivă, parcă mai talentată, inspirată, dar… O vizitam adeseori după absolvire, în cocheta locuință de pe Str. Moților, deasupra curții vaste a Clinicii Pediatria I. Stăteam de vorbă cu orele și cafelele. Era lucidă, însă neîmpăcată: rătăciri sentimentale, descoperirea unor adevăruri tăinuite în familie pe un fond de o labilă sensibilitate au marcat-o nefast.

Ceea ce mărturisesc azi, surprinsă fiind de observația unei prietene, e neuitarea, perenitatea memoriei marcate de o ființă-astru, care traversează banalitatea trudnică a zilelor.

Monica Șurtea n-a ajuns să trăiască eliberarea, democrația – câtă este! Monica Șurtea s-a născut liberă în cuget și talent, în stilul vieții pe care și-a ales-o și a morții pe care și-a asumat-o.

Monica Gheț

11 decembrie 2022