Dintotdeauna mi-au plăcut serialele documentare de criminalistică americane, britanice și australiene. Polițiștii rezolvau cele mai complicate crime!

Mi-a rămas în minte un caz dramatic. Un emigrant polonez care locuia la Chicago devenise foarte religios, dar familia lui nu avea interes pentru religie. Ca răzbunare, bărbatul și-a împușcat cei patru fii, soția și mama și apoi a dispărut. Nici poliția, nici FBI nu au reușit să-l găsească. Cu treizeci de ani mai târziu, când criminalistica s-a computerizat, a fost creat un presupus portret al bărbatului, bazat pe o fotografie veche de treizeci de ani. Poliția a publicat portretul în presă. O femeie din New York l-a recunoscut în el pe vecinul ei și a anunțat poliția. Bărbatul a fost arestat și și-a recunoscut identitatea și crimele.

Serialele prezintă cazuri în care criminalii au fost prinși cu ajutorul tehnologiilor avansate, dintre care cea mai bună este considerată examenul ADN. În realitate, multe cazuri sunt greu de rezolvat, mai ales dacă cadavrul nu a fost găsit și probele indirecte sunt insuficiente. Chiar dacă există un cadavru, trebuie găsită o dovadă, preferabil ADN, care să confirme prezența făptașului pe victimă sau în preajma ei.

Filmul True crime, bazat pe un caz adevărat, demonstrează posibilitatea de a condamna la moarte o persoană nevinovată, ceea ce este și mai grav decât a nu descoperi ucigașul, pentru că în acest caz sunt două victime nevinovate!

Complexitatea, greutatea și responsabilitatea găsirii făptașului real este demonstrată de cazul elevei israeliene Tair Rada. În 2006, când ea avea 13 ani. a fost găsită ucisă în toaleta școlii. Probele păreau să ducă la un muncitor constructor care lucra la școală, Roman Zadorov. La început el și-a recunoscut fapta. În 2010, pe baza examenelor ADN și a amprentelor lăsate de pantofii lui pătați cu sângele fetiței, a fost găsit vinovat și a fost condamnat la închisoare pe viață. Declarația lui că Tair l-a enervat cerându-i țigări (Tair nu fuma!) și interogatoriul lui problematic au ridicat semne de întrebare.

Cu ani mai târziu s-a aflat că pe trupul fetiței fuseseră găsite trei fire de păr din trei surse diferite. În 2006, poliția nu a cerut examen ADN al firelor de păr, fiindcă exista mărturisirea lui Zadorov. A fost o greșeală! Ancheta a fost redeschisă pentru a căuta sursa firelor de păr. Nici amprenta de pantof pătat cu sângele Tairei nu aparținea lui Zadorov. Recursul este încă în dezbatere. Interesant că de la început mama fetiței nu era convinsă de vinovăția lui Zadorov. Problematica unei condamnări greșite a fost discutată într-un mini-serial al televiziunii israeliene. realizat în 2016.

Problematica condamnărilor la moarte

Se cunosc cazuri în care un condamnat la moarte a fost găsit nevinovat cu ani după execuție. De aceea în lumea liberă, chiar dacă mai există condamnări la moarte, execuția se amână cu ani de zile, pentru ca eventuala nevinovăție a condamnatului să poată fi dovedită. Excelentul film american The Shawshank Redemption (Salvarea din închisoarea Shawshank) prezintă condamnarea eronată la închisoare pe viață a unui om nevinovat. Filmul merită vizionat!

Brutalitatea execuțiilor, dar și condamnarea eronată a unor nevinovați au dus la sistarea condamnărilor la moarte în multe țări din Europa. În Statele Unite situația este mai complicată. Criminalitatea ridicată este încurajată și de dreptul cetățenilor de a purta arme. Nu toate statele din SUA au sistat pedeapsa cu moartea și cred că au dreptate. Viețile unor teroriști sau ucigași în serie nu trebuie cruțate. Ei nu pot fi reeducați și redați societății. Iată unele statistici. În SUA, peste 117.000 de oameni sunt împușcați anual, dintre care 56.000 mortal; 24.000 se sinucid; 547 femei sunt ucise de parteneri; 992 de copii și adolescenți sunt uciși și 693 se sinucid. În Israel se înregistrează anual între 100-150 de crime (nu numai cu arme de foc), majoritatea la populația arabă, mai ales răzbunări motivate de rănirea onoarei familiei. Aceste cifre nu includ pe cei care mor în zonele beligerante, israelieni și arabi.

Condamnarea la moarte a unor nevinovați este destul de frecventă în SUA. Din 1973 și până astăzi, 185 de condamnați la moarte au fost găsiți nevinovați și eliberați sau achitați după moarte, iar din 1992, nevinovăția a 20 de oameni a fost dovedită prin examene ADN. Statisticile din 2020 arată că în jur de 20 au fost executați și găsiți postum nevinovați. În Australia, ultimele execuții au avut loc în 1967. Cazul Colin Campbell Ross, spânzurat în 1922 la Melbourne pentru uciderea unei fetițe de 12 ani, a fost reexaminat prin mijloace criminalistice moderne și achitat în 2008. În Rusia, tânărul Alexandr Kvarchenko a fost executat în 1983 pentru ucidere unei fetițe în 1978, deși martorii au confirmat că tânărul nu se afla la locul crimei la momentul oportun. Câțiva ani mai târziu s-a dovedit că adevăratul vinovat a fost “celebrul” ucigaș în serie Andrei Chikatilo, “Măcelarul din Rostov”, care a fost executat în 1994.

Condamnările eronate s-au datorat mărturiilor incomplete, grabei de a încheia cazul, presiunii asupra acuzatului și a martorilor, corupției unor polițiști, dar mai ales aplicării greșite a unor metode criminalistice.

Metode criminalistice problematice

Într-un articol publicat în 2017, juristul american David A. Harris susține că în mare parte criminalistica nu este o știință exactă, la fel la mărturiile și interogările. Ea se bazează în mare parte pe experiență și judecată intuitivă, nu pe date experimentale. În afara examenelor ADN, criminalistica nu este bazată pe date științifice.

Uneori erorile tehnologiei sau ale detectivilor rămân nedescoperite. Tehnici noi care nu au fost validate înainte de aplicarea lor în practică au avut rezultate dezastruoase. Unii polițiști nu-și înregistrează interogatoriile, ceea ce poate duce la erori. Probleme cognitive ale anchetatorului înclină uneori balanța spre condamnarea unor persoane nevinovate. Articolul conchide că tehnicile folosite în criminologie trebuie urgent revizuite. În 2015, FBI a recunoscut că de-a lungul anilor 32 de oameni nevinovați au fost condamnați la moarte Din cauza erorilor în analiza firelor de păr.

Cum spuneam, numai examenul ADN are o bază științifică solidă, cu condiția ca proba să nu fie contaminată cu sânge sau țesuturi de la o altă persoană.  E suficient ca polițistul investigator să nu-și schimbe mănușile înainte de colectarea probelor și materialul colectat poate fi contaminat cu cel al unor nevinovați.

Chiar și amprentele pot fi interpretate greșit. În urmă cu câțiva ani am făcut o croazieră de la Vancouver în Alaska. Cu o zi înainte am trecut granița la New York și amprentele digitale erau în regulă. După îmbarcare, controlul a fost repetat. Ofițerul de pe vapor mi-a controlat amprenta de câteva ori și m-a trimis la superiorul lui. De ce? El susținea că îmi lipsesc amprentele digitale, deși cu o zi înainte le aveam! Până la urmă, ofițerul superior, aflând că sunt medic, mi-a găsit o scuză: “Probabil că acest lucru se datorează faptului că folosești tot timpul mănuși de latex…” Îmi venea să-i spun bancul “De ce polițiștii umblă întotdeauna câte doi?”, dar m-am abținut.

Au existat și fraude în analizele criminologice. Într-un caz, un specialist și-a falsificat diploma și a lucrat fără a avea vreo pregătire în domeniu. În alt caz, un complet alcătuit din albi a acuzat patru negri de moartea unor tineri, deși existau mărturii despre alți criminali potențiali, dar le-a trecut cu vederea. Condamnați la moarte, cei patru au stat 17 ani în închisoare, fiind eliberați abia când adevărații făptași au fost prinși. Un om a fost condamnat la moarte și executat când un polițist a declarat la tribunal că omul i-a mărturisit că a ucis pe cineva. După execuție, același polițist și-a retras declarația, recunoscând că suferă de o boala bipolară și de fapt condamnatul nu a mărturisit nimic.

Grafologia criminalistică studiază personalitatea individului prin intermediul scrisului de mână, ale unor mâzgăleli sau desene, găsite în scrisori suspecte. Grafologii, în colaborare cu psihologii criminaliști, încearcă să stabilească sănătatea mintală a criminalului sau a victimei. Analiza grafologică, fie că e făcută cu lupa sau cu stereoscopul, fie că e computerizată, se bazează pe experiența și cunoștințele grafologului. Și grafologia poate da interpretări eronate, în favoarea sau în detrimentul persoanei implicate.

În unele țări din Europa și în SUA, grafologia este acceptată ca o știință. Într-o revistă de specialitate am citit despre cazul unui psihiatru care s-a îndrăgostit de o pacientă dependentă de droguri. Pacienta i-a furat câteva rețete parafate, i-a imitat semnătura și cu ajutorul lor a obținut cantități mari de calmante. Grafologul a observat că semnătura de pe acele rețete era diferită de cea a doctorului.

Grafologia nu poate detecta vârsta și sexul celui care a scris și nu poate diagnostica o boală fizică, ci probabil numai una mintală. În general decizia finală asupra unei crime nu se poate baza numai pe interpretarea grafologică.

Poligraful, detectorul de minciuni

Despre tehnica de bază a examinării cu poligraful am vorbit într-un articol anterior publicat în Baabel (https://baabel.ro/2019/06/de-ce-mint-oamenii-5-6/ ) În filmele polițiste, folosirea poligrafului pare foarte convingătoare, dar majoritatea psihologilor sunt de părere că șansele de a detecta o minciună cu poligraful sunt mici. Una din problemele care limitează veridicitatea acestei analize este că creșterea pulsului sau a tensiunii arteriale în timpul examinării poligrafice pot avea și alte cauze decât minciuna, de exemplu emoții, anxietate sau boli acute. În general rezultatele examinării cu poligraful nu sunt acceptate ca dovezi judiciare.

După cum am scris mai sus, nici amprentele digitale, palmare sau plantare nu sunt dovezi perfecte. La atentatul terorist din 2004 de pe trenul din Madrid, soldat cu 200 de morți, avocatul american convertit la islam, Brandon Mayfield, a fost arestat și învinuit de terorism, fiindcă în apropiere s-a descoperit o amprentă digitală parțială pe care patru specialiști au interpretat-o ca amprenta lui Mayfield, dar până la urmă s-a dovedit că ea aparținea teroristului algerian Daoud Ouhnane.

Nici validitatea absolută a examenului balistic nu a fost demonstrată.

Analizele de laborator pentru detectarea drogurilor și a altor substanțe au validitate științifică serioasă și arareori se întâmplă ca rezultatele să fie eronate.

Criminalistica este o știință inexactă, sau poate că nici nu este o știință, fiindcă este bazată adesea doar pe intuiție și este influențată de erorile umane inerente, inocente sau voite, și de complexitatea mărturiilor și a interogatoriilor. Din acest punct de vedere ea se aseamănă într-un fel cu medicina.

Bibliografie:

https://www.bradyunited.org/key-statistics?gclid=EAIaIQobChMIjrHnqfXH-AIVz9vVCh06QwBlEAAYBCAAEgK3WvD_BwE

https://www.washingtonpost.com/local/crime/us-reviewing-27-death-penalty-convictions-for-fbi-forensic-testimony-errors/2013/07/17/6c75a0a4-bd9b-11e2-89c9-3be8095fe767_story.html

https://en.wikipedia.org/wiki/Wrongful_execution

https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2017/04/13/most-criminal-forensic-science-isnt-real-science-jeff-sessions-just-shut-down-efforts-to-change-that/ https://www.forensicscolleges.com/blog/resources/real-cases-of-forensic-fraud-flawed-evidence

https://legaldesire.com/forensic-graphology-science-or-speculation/

https://www.apa.org/topics/cognitive-neuroscience/polygraph

Forensic Tools: What’s Reliable and What’s Not-So-Scientific

Tiberiu Ezri