În 1956 aveam șapte ani. La sfârșitul lunii octombrie a început Revoluția din Ungaria. A debutat ca un protest împotriva dictaturii comuniste, a continuat cu lupte sângeroase, soldate cu multe victime. Radio Budapesta a transmis în direct luptele. La noi radioul mergea de dimineața până seara și la vecinii noștri la fel. Nu înțelegeam cine trage în cine, cine sunt cei buni și cine sunt cei răi. I-am întrebat pe părinții mei, dar nu mi-au răspuns. Tatăl meu, care lucra la o revistă din Cluj, nu a venit acasă câteva zile. Ulterior am aflat că toți ziariștii au fost reținuți la redacție din motive de “securitate”, deoarece autoritățile se așteptau la manifestații de solidaritate cu revoluționarii maghiari.

La începutul lunii noiembrie, după intrarea tancurilor sovietice în Budapesta, totul s-a terminat. Au apărut publicații cu poze îngrozitoare în alb și negru, cu oameni uciși și case distruse: “Evenimentele contrarevoluționare din Ungaria”. Câteva luni mai târziu au început arestările “elementelor reacționare și contrarevoluționare”. Îmi aduc aminte că într-o noapte m-am trezit din somn. Din stradă se auzeau vociferări și zgomot de obiecte trântite. M-am uitat pe geam. În fața casei noastre staționa o Volgă și oameni în paltoane de piele îl înghesuiau înăuntru pe vecinul nostru de la parter, Várhegyi Pista, student la istorie. Mai târziu am aflat că a fost învinuit de activitate dușmănoasă și subversivă împotriva statului socialist. L-am revăzut abia după zece ani.

Prin anii optzeci presa din Ungaria vorbea de “Evenimentele din 1956”. Abia după 1990, după sfârșitul regimului comunist din Ungaria “evenimentele” au primit titlul bine meritat de Revoluția din 1956.

***

În octombrie 2021, prietenul meu din copilărie Gusti m-a invitat la Budapesta, la vernisajul unei expoziții cu tablourile sale. Gusti și Nora, soția lui, îmi erau foarte apropiați. Erau adepții partidului FIDESZ și ai primului ministru Victor Orbán. Erau mulțumiți de situația lor financiară, de stabilitatea economică și politică a țării și de numărul scăzut de imigranți. Nu acordau atenție politicii de discreditare a opoziției, falimentării manipulate a unor ziare și reviste liberale, homofobiei, tendinței de autoritarism a guvernului. Partidul de guvernământ FIDESZ avea o majoritate zdrobitoare în parlament, bucurând-se de sprijinul marii majorități a populației. Am renunțat la discuțiile despre tendințele antiliberale ale actualului guvern, nu ar fi dus la niciun rezultat. M-au invitat să-i însoțesc la comemorarea a 65 de ani de la declanșarea Revoluției din Ungaria.

Evenimentul a avut loc pe bulevardul Bajcsy-Zsilinszky, una din arterele principale ale Budapestei. Strada, precum și cele înconjurătoare, erau ticsite de oameni cu steaguri naționale. Participanții au venit spontan, nu au fost aduși cu forța. Erau gălăgioși și scandau numele lui Victor Orbán. După o lungă așteptare, premierul Orbán a apărut în tribună și a ținut o cuvântare. Nu a pomenit decât în treacăt de Revoluția Maghiară, prima revoltă semnificativă împotriva regimurilor totalitare comuniste în Europa de Est și soldată cu mii de victime. A fost mai mult o critică tendențioasă la adresa fostului guvern socialist liberal, cu prezentarea în culori roze a situației actuale. Aveam o senzație de déjà vu, era ca în tinerețe, pe vremea lui Ceaușescu. Nu am rezistat și invocând un pretext oarecare, mi-am luat rămas bun și am plecat. În apropiere locuiau niște vechi prieteni din Cluj. Îi anunțasem de vizita mea la Budapesta și eram invitat la ei. Pașii m-au îndreptat spre casa lor.

Magda și Feri m-au primit cu căldură. Se mutaseră la Budapesta pentru a fi aproape de fiica lor, jurnalistă la televiziunea maghiară. Amândoi erau pensionari. Aveau vederi liberale și votaseră pentru partidul socialist care a pierdut alegerile și era în opoziție. S-au plâns de măsurile luate de guvernul la putere în ceea ce privește media, de politica ultra naționalistă, de xenofobia față de imigranții musulmani care erau doar în trecere, în drum spre vestul Europei, de antisemitismul tot mai virulent. Am vorbit cu plăcere despre anii petrecuți împreună în Cluj, despre teatru și cărți. M-am simțit la ei ca acasă. Am mâncat o cină pe gustul meu, cu supă de chimen și cu prăjitura mea preferată, zserbo. A fost o seară foarte plăcută.

Curiozitatea m-a făcut să vizionez un film maghiar foarte discutat: Elk*rtuk (Am dat-o în bară). Acțiunea a fost declanșată de fostul premier socialist Gyurcsány care, la o ședință a guvernului, a recunoscut că a ascuns realitatea cu privire la situația economică precară a Ungariei, literalmente a recunoscut că a mințit. Au urmat o serie de demonstrații antiguvernamentale. Unii participanți au dat foc mașinilor forțelor de ordine, au aruncat cu pietre etc., după care poliția a folosit metode brutale împotriva demonstranților. Au fost răniți atât printre demonstranți, cât și printre polițiști. Cu toate că filmul se bazează pe fapte reale, mie mi s-a părut tendențios și manipulativ împotriva opoziției. În ultima zi a vizitei mele, Gusti și Nora m-au luat la o excursie la Szeged. Frumusețea orașului m-a impresionat și m-a făcut să uit de problemele prietenilor mei.

În avion, în drum spre casă, m-am întrebat: Care din prietenii mei au dreptate? Gusti și Nora au dreptate în felul lor, se simt bine în Ungaria, nu sunt eu acela care să hotărască ce e bine pentru ei. Magda și Feri au un alt punct de vedere, și-ar dori o țară democratică, liberală, nu numai stabilitate economică. Au și ei dreptate. Și apoi, vorba rabinului dintr-un banc celebru: și eu am dreptate!

După această vizită am hotărât că nu am ce căuta în luna octombrie la Budapesta!

Andrei Schwartz

08/11/2022