Cum era să devin membră a PCR

Exista ”pe vremea lui Ceaușescu”, căci așa s-a încetățenit să numim acum ”epoca de aur” mult trâmbițată când el trăia, (sub)cultura bancurilor. Sunt convinsă că înțelegeți la ce mă refer. Era modalitatea noastră de a rezista unui timp și unei situații chinuitoare, schiloditoare. Era capacitatea noastră de a ne folosi de umor pentru a critica orânduirea și a ne spune oful, răcorindu-ne măcar puțin, prin râs. Asta a fost o practică în România timp de zeci de ani. Un banc spunea atunci că Bulă ar fi fost întrebat la organizația de bază de ce nu a participat la ultima ședință de partid. La care Bulă a răspuns în stilul lui ”Dacă știam că e ultima, veneam!” N-o să mă credeți, dar eu am fost chiar la ultima ședință de partid.

Când a avut loc Revoluția din 1989, aveam 28 de ani și lucram deja de câtva timp într-o întreprindere din Oradea care construia de zor socialismul. Se lucra pentru export, fiindcă ”mult iubitul conducător” avea ambiția să plătească toate datoriile țării. Încă de pe la 15 sau 16 ani, când eram liceană, mi-am dat seama că trăiam într-o minciună de proporții gigantice. Discuțiile cu colegii mei, plus realitățile concrete m-au lămurit. Nu era chiar așa greu. În familie nu se discuta despre politică sau situație din țară și din lume. Mult mai târziu am înțeles că asta se întâmpla din nevoia de a fi protejată și de a ne simți cu toții într-o siguranță iluzorie. Ca studentă am trăit aceleași situații și sentimente de dedublare, când credeam un lucru dar afirmam un altul, cel care asigura acceptarea siguranței fiecărei zile. Vinovăția de a fi tăcut, de a nu fi făcut nimic, m-a urmărit mulți ani după Revoluție, mai ales după ce au fost dezvăluite ororile bine ascunse, înfăptuite în numele ideilor comunismului și a punerii lor în practică.

Nu sunt un om care urăște, sunt mai degrabă binevoitoare și am tendința de a ierta derapajele oamenilor. Dar pe Ceaușescu l-am urât cu adevărat. M-am ferit cât am putut să devin membră a partidului comunist. Mă rog, nu pot să spun că a fost foarte greu, căci intelectualii sau, ca să fiu corectă, absolvenții de facultate, nu prea erau doriți în rândurile comuniștilor, dar exista un mic procent de primiri din această categorie care trebuia să figureze ca „îndeplinit”, la fel cum exista un procent stabilit pentru membrii de partid femei sau minoritari.

De câte ori mă întreba cineva din conducerea întreprinderii dacă aș vrea să intru în partid, spuneam că nu mă simt pregătită. La fel făcusem și în studenție. Foarte clar, apartenența la un partid care își chinuia poporul nu era de mine, mai ales că am gura mare și cam spun ce gândesc. Precis eram candidată la bucluc. Au trecut câțiva ani, nu prea mulți, de când eram în câmpul muncii și, la un moment dat, n-a mai fost chip să scap cu scuza mea destul de transparentă. Mi s-a spus ”o să te pregătim noi”.

Cei care ați trecut pe poteca despre care scriu vă amintiți poate că procesul avea mai multe etape. Era o organizație la nivel de întreprindere, unde se discuta candidatura în cadrul unei ședințe de partid. Apoi același lucru se întâmpla la organizația orășenească și apoi la cea județeană. Dacă te confirmau în toate aceste ședințe, urma să devii membru al PCR și să primești carnetul roșu. Trebuia să-ți scrii autobiografia cât mai detaliat, precizând și eventualele probleme. Părinții mei fuseseră membri de partid, deci aici nu existau controverse, nu veneam nicidecum dintr-o familie de chiaburi, mai degrabă dintr-una care trăsese mâța de coadă toată viața. Aveam totuși o bunică stabilită în Germania Federală, pe care am trecut-o sub tăcere. Era bunică vitregă, a treia nevastă a bunicului meu dinspre mama, nemțoaică din Bucovina care emigrase la Düsseldorf, la rudele ei. Amintesc asta fiindcă era o vină să ai rude în străinătate, erai dubios, chiar fusesem întrebată despre acest lucru în ședința de partid pe întreprindere unde s-a discutat ”candidatura” mea. Gândindu-mă că era bunică vitregă, am spus nu. Cât nu voiam eu să fiu membră a PCR, dar dacă ajunsesem până aici, nu se cădea să fiu respinsă și să mă fac de rușine… Toate astea, reamintite acum, când scriu aceste rânduri, se petreceau în luna noiembrie a anului de grație 1989. Am trecut de ședința de partid de la locul de muncă și mi s-a comunicat că ședința de la nivelul organizației municipale va avea loc în 18 decembrie, în clădirea Primăriei Oradea, unde era și sediul partidului. Trebuia să mă prezint însoțită de președintele organizației din întreprindere, o tovarășă cumsecade de la contabilitate, cu care mă înțelegeam foarte bine.

Cu toate că au trecut 33 de ani din acel decembrie, îmi amintesc perfect dimineața întunecată de iarnă – trebuia să fim acolo la ora 7 – când urcam treptele înspre intrarea unde portarul urma să ne îndrume în sala ședinței. Asta însă nu s-a întâmplat fiindcă, atunci când ne-am apropiat, portarul care mie mi se părea foarte impunător și plin de sine, a strigat către noi și către alți câțiva oameni aflați în situație similară cu a noastră, că ședința pentru excluderi și primiri nu va avea loc, aceasta se amânase nu se știa până când, vom fi anunțați asupra datei.

Repet, era 18 decembrie 1989, Timișoara începuse să se revolte, toată țara era cu ochii ațintiți spre orașul în care curajul oamenilor se ridicase deasupra umilințelor. Peste doar o săptămână partidul comunist român nu mai exista, întreaga orânduire socială ajunsese să fie răsturnată și Ceaușescu, obiectul urii mele, fusese împușcat. N-a mai existat nicio următoare ședință în care eu să fiu primită în partid. Nu era prima oară și nu avea să fie nici ultima când mi se părea că soarta însăși intervenea și mă scotea dintr-o situație unde nu trebuia să mă aflu. Unele lucruri se rezolvă de la sine, asta e o vorbă la care ajung adesea, până în ziua de azi. Desigur prețul este uneori îngrozitor și nu se cuvine să uităm niciodată din ce lume odioasă și dominată de întuneric am scăpat.

Anca Laslo

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Tiberiu ezri commented on December 6, 2022 Reply

    Acest excelent articol demonstreaza ca pe acele vremuri majoritatea oamenilor gandeam la fel dar putini se exprimau. Si eu m-am eschivat de “onoarea de a fi membru “ dar nu mi-au facut probleme avand in vedere ca fiind evreu, aveam potentialul de a cere sa emigrez.

    • Anca Laslo commented on December 6, 2022 Reply

      A fost un timp indelungat si chinuitor cand ceea ce gandeam era total diferit de ceea ce puteam spune in public. Greu!

  • gabriel gurman commented on December 2, 2022 Reply

    CIne doreste sa gaseasca mai multe exemple de glume aparute in timpul comunismului, ca o soluție de a rezista, poate găsi colecția de 110 glume in cartea mea ”Salut inflăcărat”, apărută in editura HASEFER
    Cât despre bancul cu Bulă, e greu de crezut dar el a apărut in Informația Bucureștiului!!!
    GbM

  • Marina Zaharopol commented on December 2, 2022 Reply

    Ce coincidenta! Nu m-am gandit niciodata ca eliberarea nationala a intregii Romanii a fost uneori dublata de o eliberare personala din situatii care pareau fara iesire. Imi inchipui, Anca, oftatul tau de usurare din acel moment! Nu e de mirare ca amintirea acelei dimineti cand ti-a suras soarta ti-a ramas atat de viu intiparita in minte…

    • Anca Laslo commented on December 2, 2022 Reply

      Da Marina draga, a fost un exemplu cand istoria atinge concret un destin.

  • Veronica Rozenberg commented on December 1, 2022 Reply

    Ma gandesc, draga Anca, cat a fost coincidenta si cat intamplare, in situatia care te a scutit de a trage si mai adanc in piept o minciuna, o stare de spirit care ti ar fi apasat – deduc din cele scrise de tine – pe constiinta.
    Relatat cu inteligenta si sinceritate, povestea ta imi aminteste ca in anii ’70, era mult mai simplu. Nimeni, in timpul facultatii cel putin nu s a ocupat de intrarea in PCR. Iar mie chiar numai de asta nu mi ardea, cred ca am asistat de cateva ori la sedintele UTC, iar oamenii marcati de “activism” imi dadeau o senzatie de greata, eram convinsa ca sunt ipocriti, una pe fata, alta inauntru. Cel putin pe linie politics.
    Si totusi, au existat persoane cu constiinta curata, care cu adevarat crezusera, decenii inainte, in ceea ce parea o SALVARE, care cu timpul s a transformat in TEROARE.

    • Anca Laslo commented on December 1, 2022 Reply

      Era sfarsitul regimului si totul era invelit in minciuna.

  • Andrea Ghiţă commented on December 1, 2022 Reply

    Dincolo de norocul autoarei, de a fi scăpat fără înregimentare, articolul reflectă două lucruri: practic în acele timpuri era foarte greu să refuzi primirea în PCR (care era oricum formală), pe de altă parte, nici după începutul evenimentelor de la Timişoara, lumea nu-şi putea imagina că sosise sfârşitul “epocii de aur”, dar totuşi activiştii se temeau să se expună într-o şedinţă. Într-o amintire legată de evenimentele din 21-22 decembrie, scriam că noi avusesem programată o adunare tocmai în 21 decembrie, la care eu nu m-am dus. N-o să aflu niciodată cine a participat la ea.

    • Anca Laslo commented on December 1, 2022 Reply

      Au fost vremuri pe care tinerii de acum nu prea le pot intelege, dar e important cred sa afle despre ele.

  • Hava Oren commented on December 1, 2022 Reply

    Sună incredibil, dar sunt convinsă că e adevărul adevărat. Deci până la urmă tot ai reușit să te eschivezi. Bine ai făcut!

    • Anca Laslo commented on December 1, 2022 Reply

      M-a eschivat soarta ca sa zic asa! Cat despre faptul ca povestea e incredibila, exact acesta e motivul pentru care am scris-o, realitatea intrece de multe ori imaginatia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *