În familie i se zicea Misica. mama ei era sora cea mare a mamei mele, iar ea era cea mai mică dintre cei trei copii. În copilărie, când locuia cu familia la Siret, eu nu am cunoscut-o, eram mai apropiată de sora și de fratele ei. Familia era destul de înstărită, dar când tatăl, unchiul Șmil Herș, a murit într-un accident de mașină, eveniment neobișnuit pentru acel timp, mătușa s-a mutat cu copiii la Botoșani. Nici atunci nu am cunoscut-o pe Misica, nu mă jucam cu ea. Noi veneam la Botoșani numai în vacanțe și eu nu aveam timp pentru Misica cea mică.

Când m-am întors din Transnistria la Botoșani, în mai 1944, mi-am dat seama că mai am și alte rude în afară de bunici și atunci am cunoscut-o mai bine pe Misica. Era deja la școală, dar idealurile și preocupările noastre erau diferite și nu aveam despre ce să vorbim. Ea era membră a unei organizații sioniste religioase și tot timpul vorbea numai de Palestina și cum să ajungă acolo, pe când eu nu voiam decât să învăț și să recuperez anii pe care i-am pierdut prin eliminarea din școală și prin deportare. Eu nu eram deloc religioasă și nici prin gând nu-mi trecea să plec în Palestina. Așa se face că nici atunci nu am căutat s-o cunosc pe verișoara mea Misica.

În 1948 a reușit să plece spre Palestina. Eu eram deja studentă la Iași și povestea ei nu m-a prea interesat. Eram membră de partid și chiar îmi era frică să admit că am o verișoară care a plecat în Palestina. Mama ei, sora și fratele erau încă în România și de la ei am aflat de plecarea Misicăi. Din păcate ea nu a ajuns în Palestina. Vaporul a fost îndreptat spre Cipru – un lagăr britanic cu pază militară și condiții mizere, greu de închipuit pentru majoritatea emigranților abia întorși din deportare și care nu voiau decât să ajungă în Palestina și să scape pentru totdeauna de stigmatul că sunt evrei. (Acesta nu era cazul verișoarei mele, deoarece din Botoșani nu au fost deportați toți evreii, ci numai cei bănuiți de a fi comuniști.)

Misica a stat aproape un an în Cipru suportând toate rigorile impuse de britanici. Din păcate a suportat și epidemia de scarlatină care făcea ravagii. Deși apăruse deja penicilina, ea nu a beneficiat de acest medicament și s-a ales cu o boală de inimă care i-a schimbat complet viața – la vârsta ei fragedă nu a înțeles acest lucru și a crezut că e sănătoasă.

După întemeierea statului Israel, Misica a ajuns în țara mult visată și a trecut prin toate greutățile începutului. Din povestiri știu că nu i-a fost deloc ușor, mai ales că era foarte tânără, nu terminase școala și nu avea meserie. Dar în acei ani nu cunoșteam aceste amănunte și cred că nici nu m-au interesat. Din corespondența mamei cu fratele ei din Canada am aflat că mama și fratele Misicăi au reușit să emigreze în Israel și apoi în Canada. De atunci, ani de zile nu am mai știut aproape nimic despre verișoara mea.

După Războiul de Șase Zile nu mă mai feream să spun că am rude în Israel, ba chiar îmi făcea plăcere să povestesc despre ele. Cam tot pe atunci au început vizitele reciproce din cele două țări. Și TES a făcut un turneu de o săptămână în Israel, unde a avut un succes deosebit. Soțul meu știa ebraica și a vorbit la fără teamă la radio, la Kol Israel. Misica a fost la spectacol și acolo l-a cunoscut pe soțul meu. Așa am aflat că între timp ea se măritase cu un bucovinean întors din Transnistria.

Verișoara mea mi-a spus că s-ar bucura să mă găzduiască dacă voi face o vizită în Israel. Locuia la Ramat Gan, într-o casă modestă, dar foarte primitoare. Atunci am hotărât să fac o vizită în Israel. Spre marea mea mirare am primit destul de ușor aprobarea și în ianuarie 1971 am făcut prima mea excursie în Israel. La noi era iarnă și am plecat echipată cu palton, guler și căciulă de blană și cizme. La coborâre am fost foarte emoționată să văd femeile în rochie și cu pantofi, dar cel mai mult m-au impresionat soldații în uniformă.

Misica și soțul ei m-au așteptat la aeroport. Spre bucuria mea venise și prietena mea din copilărie, Margit cu soțul ei, Poldi, plecați din anii 60. Am urcat în mașina verișoarei mele. Mașina o conducea soțul ei, Noah, dar de fapt Misica îl dirija, iar el îi asculta sfaturile. Atunci am văzut că Misica era o femeie foarte deșteaptă și am decis să o chem pe numele ei adevărat, Marta, cum îi zicea toată lumea.

Nu voi povesti despre cele trei săptămâni petrecute în Israel. A fost o reală desfătare, dar cele mai frumoase amintiri sunt cele legate de Marta. Ea și soțul ei mi-au arătat Israelul așa cum nu l-aș fi putut vedea fără ei. Multă lume mă întreba de ce nu vreau să emigrez, dar nu și Marta cu soțul ei. Discreția ei și bunăvoința pe care mi-a arătat-o m-au făcut să o prețuiesc mai mult decât m-aș fi așteptat. Cu ochii mei de medic am observat că Marta nu e sănătoasă. Am aflat că are o problemă cardiacă severă din cauza căreia a fost nevoită să renunțe la un post mult dorit. Era strict vegetariană, dar pentru mine și Noah a pregătit mâncare obișnuită. Nu erau oameni înstăriți. Noah era contabil la fisc și ea îl ajuta, deși nu avea studiile necesare. Marta era foarte darnică și nu numai cu mine.

În decursul anilor am fost de mai multe ori în Israel. Marta s-a mutat într-o locuință mai spațioasă, cu lift, și atunci am discutat mai mult despre boala ei. Am aflat că a fost de mai multe ori internată în spital. În cele din urmă ea s-a stins nu la bătrânețe, ci ca urmare a cardiopatiei după scarlatina avută în Cipru.

Aceasta a fost povestea verișoarei mele Marta. Ea a plătit cu viața ca să ajungă în Israel.

București, 12-02-2023

Mirjam Bercovici