Până acum vreo trei-patru decenii ziaristul nu prea avea posibilitatea de a cunoaşte reacţia cititorului faţă de articolele sale, iar puţinele ecouri soseau cu un decalaj considerabil, răstimpul necesar cititorului să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, să timbreze epistola şi s-o expedieze prin poştă.
Cât priveşte cititorii, aceştia nu aflau părerea publică a altor cititori, decât din fragmentele publicate la Poşta Redacţiei.
Interesul cititorilor faţă de ceea ce scria un jurnalist se măsura cu instrumentul tirajului, iar feedbackul publicului se materializa prin acţiunile concrete la care purcedea în urma citirii articolelor, ca de pildă: participarea (la îndemnul ziaristului) la manifestaţii politice, evenimente publice, culturale sau sportive. Și gazetarul de pe timpuri şi-ar fi dorit să afle opinia cât mai multor cititori, însă nu avea la îndemână tehnica necesară. Totuși nu cred că era frustrat de lipsa reacţiilor la cald, a ecourilor şi comentariilor publice; poate că tocmai absenţa lor îi conferea jurnalistului de odinioară o credibilitate şi o autoritate mult mai mare.
În ultimele trei decenii situaţia s-a schimbat foarte mult şi pe măsură ce omul obişnuit are acces la o tehnologie din ce în ce mai avansată, cititorul are posibilitatea de a-şi exprima opinia privind cele citite şi de a afla opiniile celorlalţi cititori într-un timp din ce în ce mai scurt, aproape în „timp real”.
În calitate de jurnalist – şi sunt încredinţată că la fel se întâmplă cu majoritatea colegilor mei de breaslă – îmi doresc să aflu (cât mai repede posibil) dacă cele scrise de mine au fost luate la cunoştinţă, dacă au avut impact. Este o modalitate de a-mi valida munca, de a trage concluzii şi învăţăminte de pe urma ei, de a mi-o perfecţiona. Spun asta pentru că, teoretic, mă aştept la comentariile critice care corectează nişte erori sau completează nişte lipsuri, ştiut fiind că oamenii tind să reacţioneze mai degrabă la lucrurile cu care nu sunt de acord decât la cele care le sunt pe plac. Comentariile critice le consider mult mai utile decât cele apreciative care-mi gâdilă orgoliul, dar nu rămân cu altceva de pe urma lor.
În realitate, după parcurgerea comentariilor la articolele din mai multe publicaţii online, am constatat că autorii nu pot trage prea multe învăţăminte legate de subiectele tratate. Din păcate, multe ecouri postate nu prea au legătură cu subiectul articolului, reflectând mai degrabă frustrările de toate tipurile ale semnatarilor – de cele mai multe ori sub pseudonim – care adesea degenerează în dueluri verbale (unele ofensatoare) între diverşi comentatori[1]. Bănuiesc că articolele pe care le comentează aceşti „postaci” sunt doar pretexte pentru a-şi expune convingerile şi obsesiile, uneori în texte kilometrice.
Publicaţiile aplică politici diferite faţă de comentarii.
Unele – poate şi din lipsă de timp sau de personal specializat – publică automat toate comentariile, reflectând astfel nivelul cititorilor lor şi relevând tarele societăţii în care trăim. Problema e că şi comentariile – asemeni articolelor – ajung la cunoştinţa publicului, publicaţia devenind o tribună pentru ideile şi concepţiile nocive.
Altele publică doar comentariile „moderate”, eliminându-le pe cele indecente şi ofensatoare.
În general comentatorul primeşte replicile altor comentatori, intervenţiile autorului fiind rarissime. E posibil ca autorul să nu aibă timp de pierdut cu fiecare comentator sau să nu dorească să intre în dialog direct cu cititorii ca să nu rişte polemici interminabile cu comentatori îndărătnic[2].
Desigur, în câteva reviste de elită am întâlnit comentarii la obiect, mai ales critice, extrem de rar laudative, dar şi în acest caz erau foarte rare replicile autorilor care să-şi argumenteze opinia sau să demonteze alegaţiile comentatorilor[3].
Din ceea ce am citit, mai ales în presa online de limbă română şi maghiară, nu am reuşit să observ existenţa unei conduite, a unei uzanţe generale care să guverneze relaţia autor-comentator sau comentator-comentator.
Cred că e potrivit ca autorul să ia în considerare comentariile la obiect şi să răspundă argumentându-şi ideile, clarificând aspectele greu de înţeles sau recunoscând eventualele erori, pentru că astfel informaţiile legate de articol se completează, se limpezesc.
În schimb, nu cred că e necesar ca autorul să mulţumească pentru laude şi nici să adopte un ton familiar cu comentatorul, pentru că acest gen de dialog nu aduce valoare adăugată articolului, ci dimpotrivă, îl poate duce în derizoriu, la nivelul unor sporovăieli provinciale. Nu cred că cititorul aşteaptă ca autorul să-şi exprime mulţumirile. Gratitudinea sa se concretizează prin alte şi alte articole interesante şi incitante, captivante pentru cititor.
Andrea Ghiţă
[1] https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-26088225-live-razboi-ucraina-ziua-359-ucraina-nu-cedea-teritorii-intr-potential-acord-pace-rusia-spune-zelenski-lideri-din-intreaga-lume-conferinta-securitate-din-germania.htm
[2] https://www.cotidianul.ro/concluzia-lui-cristoiu-pina-la-apocalipsa-nucleara/
[3] https://www.contributors.ro/razboiul-din-ucraina-divide-occidentul-taberele/
6 Comments
“În calitate de jurnalist – şi sunt încredinţată că la fel se întâmplă cu majoritatea colegilor mei de breaslă – îmi doresc să aflu cât mai repede posibil) dacă cele scrise de mine au fost luate la cunoştinţă, dacă au avut impact.”
Dar în Revista Baabel majoritatea articolelor sunt scrise de oameni care nu sunt jurnaliști și în mic procentaj scriitori . Iar cititorul crează prin comentarii un dialog cu ei ,dialog în care își exprimă părerea. Dacă comentariul nu jignește și nu are un ton violent, ce poate fi mai plăcut decât reacția unui cititor ?Nimeni nu cunoaște adevărul absolut despre nici o temă. Nu cred că articolele trebuie să aibă precizie științifică.Nici comentariile. E mai mult vorba despre arta de a scrie și a împărți gândurile ,memoriile și sentimentele cu alții. Sper că această revistă, mai mult decât altele va împlini acest rol și pe mai departe cu succes.
D- na Eva Gross găndim pe aceeaṣi lungime de undă.
Am recomandat multor prieteni revista Baabel, tocmai cu argumentele dvs: majoritatea celor care scriu nu sunt profesionisti, adica jurnalişti sau scriitori , dar persoane inteligente, culte, instruite, deschise la tot ce se petrece in lume. Se da permisiunea ca articolul sa fie comentat, este de fapt un schimb amical de opinii intre persoane aproape de aceeaṣi vărstă , nu foarte tineri.
Se creaza o atmosfera, un fluid magic, eu simt ca in cadrul revistei am o noua familie spirituala.
Si pentru ca va place Yuval Harari, parerea lui este ca specia de maimuțe sau hominide care au simtit nevoia sa comunice, sa transmita, au devenit Oameni.
Asa cum scrieti, se strecoara poate erori involuntare, nu asteptam perfectiunea, exista o mare diversitate de păreri, dar impartaşim preocupari, idei, sentimente, grji pentru viitor
Si ne bucură.
Sunt convinsă că autorii, atât baabelieni, cât şi toţi ceilalţi, se aşteaptă la comentarii. Eu îmi exprimam propia opinie că prefer comentariile critice, că mi se pare redondant să răspund cu “mulţumesc” la aprecieri. Cred că e important ca răspunsulla comentarii să aducă ceva şi celorlalţi cititori (dacă e cazul) nu numai celui care a scris comentariul. E firesc ca un autor să nu se supere pentru că articolul lui e criticat sau contestat. Nu cred că e greu să scrii comentarii critice, dar e de dorit să le scrii atunci când cunoşti subiectul.
M am asteptat ca din corectitidine si mai ales din intelegerea perfecta a acestui articol, a carui veridicitate ar putea fi contestata doar punand intrebarea
Cine dintre autorii baabelieni nu se asteapta la comentarii?
si capatand rezultatul filtrat
printr o masina “a adevarului”,
ca sa nu fie scrise comentarii la acest articol 🙂
Ziaristul, ca si istoricul si ca si orice alt intelectual, trebuie sa spuna adevarul, numai adevarul si tot adevarul, cel putin tot adevarul pe care il stie. Indiferent de interesele lui, ale grupului din care face parte si ale colectivitatii. Un exemplu: Genevieve Tabouis a fost poreclita Casandra, dar a continuat sa spuna adevarul, bineinteles cu interpretarile ei. Ce spune publicul e alta problema, oamenii necunoscatori pot spune orice fara sa cunoasca tot adevarul, toate aspectele unei probleme. Dar ziaristul, care pe de o parte cunoaste realitatea, pe de alta intelege ce vor cititorii, care nu totdeauna inteleg lucrurile, trebuie sa spuna adevarul, indiferent de parerile si interesele cititorilor. Bineinteles, fara sa-i jigneasca sau sa-i supere, vorbind si scriind frumos.
Ai perfectă dreptate – cel puțin în teorie. În lumea reală e foarte greu de făcut un comentariu critic. Pe de o parte nu ai vrea să-l jignești pe autorul care s-a străduit și a muncit. Pe de altă parte, sunt și suflete nobile care îl apără cu îndârjire pe cel criticat, fie că are dreptate, fie că nu. În aceste condiții poți să aștepți mult și bine comentariile critice.